
Pufi a trăit cu mult timp după ce bunicul îmi recita despre câinele popii, dar și el a fost iubit. N-a mâncat un os de pește. De mașină a murit. Foto: Radu Hera
Un popă-avea un câine.
El pe câine l-a iubit,
Dar, mâncând un os de peste,
Bietul câine a murit.
Popa rău s-a supărat
Și pe câine l-a-ngropat
Și pe crucea lui a scris
Că un popă-avea un câine
Și pe câine l-a iubit,
Dar, mâncând un os de peste,
Bietul câine a murit.
Popa rău s-a supărat
Și pe câine l-a-ngropat
Și pe crucea lui a scris
Că un popă-avea un câine
Și pe câine l-a iubit,
Dar, mâncând un os de peste,
Bietul câine a murit.
Popa rău s-a supărat
Și pe câine l-a-ngropat
Și pe crucea lui a scris…
Mă obsedează această poezioară de vreo 35 de ani, de când, nu ştiu ce l-a apucat, mi-a zis-o bunicu-meu. Îi plăcea să facă glume, să te pună în încurcătură ca să vadă dacă şi cum te descurci. Din această poezie în cerc nu am reuşit să ies prea onorabil. Îmi aduc aminte doar că, prima oară când m-a provocat, a râs. Provocarea a durat câţiva ani. Râdea de fiecare dată, hâtru. Către final, când aveam nişte răspunsuri, părea că nu-l mai interesează atât de mult. În orice caz, devenise un fel de rutină.
Cred că întelesul era că există căi întortocheate prin viată, labirinturi din care e greu să ieşi, odată ce ai intrat, şi că umorul te poate ajuta. Pe de altă parte, mi-a fost clar, puştan fiind, că nişte cuvinte, doar câteva, te pot pune în încurcătură sau te pot salva – cuvintele sunt importante şi trebuie să fii atent la ele.
Chestia e că ieri m-am suprins recitând aceste strofe, una din alta, de mai multe ori decât as fi vrut. M-am gândit că, poate, dacă vă încarc si pe voi, scap eu niţel 😛
UPDATE. A trecut ceva timp de la acel „ieri”. Peste povestea cu popa care avea un câine pare că n-a trecut deloc.