Eram tineri. Fierbea sângele în noi. Am plănuit, oarecum „din scurt”, o mică escapadă în Retezat. Ceva domestic, însă: cazare la priciuri la Gentiana, care era refugiu în anii ăia (era prin vara anului 1985, cred), cu câteva ture usoare până la Bucura, Galesu samd. Era o vreme în care zburdam prin Retezat, băteam recorduri. Eram tineri.
Fotografie făcută în muntii Retezat, în apropiere de refugiul Gentiana. Lângă stânca pe care stăm pentru această fotografie găsisem un zmeuris excelent! (Fotografie trimisă de Tibi)
Îmi amintesc o fază din acea escapadă, una pe care le-am povestit-o si copiilor. Era după-amiază când am descoperit că nu mai avem pâine. Aduc eu, am spus. Am plecat, gonind, spre Cabana Pietrele. În mod normal, un drum dus-întors se face cam în 3-4 ore. În vremea aceea, o oră si jumătate îmi era arhisuficientă. Îmi calculasem că am timp, la Pietrele, să sorb o ciorbă (tanti Florica făcea o ciorbă de cartofi senzatională!) si apoi s-o iau voiniceste înapoi, să ajung fix când fetele vor fi terminat de făcut mâncarea la Gentiana.
Dar la Pietrele am întâlnit niste amici vechi. Ne-am întins la povesti. Era deja noapte când am pus pâinea în rucsac, mi-am luat la revedere de la amici si am purces la deal.
Era o noapte plăcută, de vară. În pădure era foarte, foaaarte întuneric. Stiam cărarea cu ochii închisi, aveam la mine lanterna, una chinezeasca, metalică, cu trei baterii, deci întunericul nu era o problemă. Totusi, după vreo 15 minute de la plecare, când eram deja în adâncul pădurii, pe o coastă de munte, întunericul a început să fosnească, să tipe, să urle, să trosnească.
Nu se cuvine ca un tânăr de 17 ani să se teamă de ceva, dar, fără să vreau, mă treceau ceva fiori. Îmi aminteam că mai mersesem singur prin pădure o singură dată, când aveam nouă sau zece ani, era primăvară si eram îndrăgostit de o fată căreia am vrut să-i fac o surpriză (dar asta e altă poveste).
Ei bine, trebuie să cânt, în gura mare, mi-am zis, ca să alung eventualele sălbăticiuni. Am început timid, apoi din ce în ce mai tare, cu siguranta celui care stie că nu-l aude nimeni. Am cântat din toti rărunchii toate melodiile pe care mi le-am amintit, am cântat si imnul de stat (era Tricolorul pe vremea aia), am cântat Tot înainte, mândrii pionieri, dar si Magdalena, spune drept, cine te-a muscat de piept, ori Aoleu,/ce să mă fac, Doamne, eu?/Se mărită Mona mea/Nu stiu, Doamne, ce-i cu ea.
În fine, am ajuns răgusit la Gentiana. Luminile lanternelor coborau deja către pădure, pentru că se făcuse cam târziu. A urmat, fireste, o seară de pomină. Eram tineri.
NOTĂ. Am scris aceste rânduri provocat de un comentariu MeetTheSun la fotografia cu rucsacii pe cadru. Totusi, n-am răspuns expresiei folosite de ea („înaintasii în ale drumetiei montane sau alpinismului românesc”). Zic doar două vorbe acum: înaintasii au fost mult înainte de a fi apărut noi. Am cunoscut câtiva. Revin.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 