Profu’ de sport spunea că are o singură pretenție de la noi: atunci când ne va vedea pe stradă, peste ani, să-i placă mersul nostru. „Pieptul sus, spatele drept!”, era refrenul orelor de Educație fizică, asezonat cu ture de școală, mersul piticului pe terenul de handbal, sărituri de tot felul, iar ture, plus mult fotbal. Așteptam cu nesaț ultimul sfert de oră, în care jucam fotbal pe grăbite, cu poftă, partide ce se duceau târziu, în pauze, când marginile terenului se umpleau de spectatori. Ne plăcea. Azi, după mulți ani, merg OK pe stradă și, dacă e de alergat, nu mi-e rușine cu „ținuta de alergare”. Atât că nu l-am mai întâlnit pe profu’ de sport, să văd ce părere are. Ultima oară când ne-am văzut a fost într-un context mai aparte, despre care voi povesti cândva. Era cu pac! pac!.
Apelul lui Eugen Evu către scriitorii urmăriți de fosta Securitate
Eugen Evu, aici vorbind despre o carte de poeme, care mie îmi este foarte dragă. Foto: Remus Suciu
Scriitorul Eugen Evu face public un Apel către scriitorii urmăriți de fosta Securitate, cărora le cere să facă publice dosarele de urmărire, ”fiindcă sunt datori faţă de Literatura Română şi generaţiile următoare”. Scopul acestei publicări: ”contracararea oribilului mecanism al șantajului și manipulării, de la om la om, de la instituţie la instituţie”.
De ce nu eu?, întrebarea săptămânii la Hunedoara
Vedere din Hunedoara. După film, întrebări şi răspunsuri cu Emilian Oprea, actorul din De ce eu?, şi Amalia Enache. Sursa: castelulcorvinilor.ro
Tipul dur şi hotărât, care şi-a dat viaţa pentru un principiu (şi fiindcă presiunile uriaşe i-au făcut psihicul ferfeniţă), care înnebunea femeile şi-şi fermeca studenţii, care aflase, dar ceilalţi au făcut ce-au ştiut mai bine pentru a-l opri să spună până la capăt, a apărut în curtea Castelului Corvinilor, chemat de castelana serii. Prinţesa. Aşa i-a spus.
Bună seara, prieteni!
Cu Amalia Enache, după proiecţia filmului Aferim!, care a deschis Festivalul Filmului European la Hunedoara. Foto: Sebastian Bârgău
Am revăzut pe dinăuntru Casa de Cultură din Hunedoara ieri, 29 mai, după foarte mulţi ani. Vreo douăzeci, teamă mi-e. Aceleaşi săli somptuoase, aceleaşi scări de marmură, tavanul înalt şi scena. Emoţie.
Apoi au început să vină oamenii. Cine a organizat vreodată un eveniment public ştie ce înseamnă să aştepţi să vină oamenii, să te întrebi dacă vine cineva, câţi vor veni, cum li se va părea, dacă e totul în regulă, dar dacă am uitat ceva important?
Nu se dau mici, nu se dă bere. Se dă film. Gratis. La Hunedoara!
De ce eu?, Aferim!, Ida – cele trei filme cap de afiș ale Festivalului Filmului European – ediția Hunedoara.
Dacă vi s-a întâmplat vreodată să vă nimeriți în dreptul indicatorului rutier care anunță intrarea în județul Hunedoara și tocmai trecea o mașină claxonând prelung, să știți că eu eram ăla. E felul meu de a saluta întoarcerea acasă. E o tradiție de familie din anii ’70. Am claxonat așa de sute de ori. Știu că nu e foarte eco să claxonezi, în special pe minunatul Defileu al Jiului, dar așa mă bucur eu. Este micul meu viciu.
Brylynski despre Sanda Nicola
Captură a articolului. Sursa: cioaravopsita.ro
Am lăsat să treacă o zi. Apoi încă una. Am zis că-mi trece. Emoția. Mă bucur când se scrie frumos despre cineva care e în mare formă și are înainte tot drumul. Dacă vreți să citiți un text emoționant (și încă nu ați făcut-o), vă recomand amintirile lui Vladimir Brylynski despre Sanda Nicola. Atenție, textul are un puternic impact emoțional, așa că vă sfătuiesc să țineți o batistă pe-aproape.
Articol de nişă. De citit numai dacă vă preocupă Hunedoara
Unul dintre cele mai înepărtate indicatoare rutiere care trimite la Hunedoara. Foto cu telefonul: Călin Hera
Mărturisesc, dragi prieteni: m-aş bucura dacă aş putea face ceva concret astfel încât Hunedoara să reintre pe hartă. La figurat vorbind, desigur. Mă refer la harta economică, la cea culturală, turistică şi cea rutieră. Se leagă între ele.
Ce-am făcut în ultimii cinci ani fix (de exemplu, la Castelul din Hunedoara)
Lansarea cărţii mele, la Castelul Corvinilor din Hunedoara. Foto: Remus Suciu
Ce-aţi făcut în ultimii cinci ani? Întrebarea, zbierată la un miting din prima parte a anului 1990, a marcat viaţa publică a acelor vremuri. Chestionarea în cauză venea să lămurească publicul în legătură cu activitatea recentă a celor care doreau să ajungă cu degetul arătător pe unul din butoanele puterii politice într-o Românie descotorosită de regimul Ceauşescu, în care se insinuau perfid comunişti din eşalonul al doilea. Trecând peste anecdoticul anilor originari ’90, întrebarea „Ce-aţi făcut în ultimii cinci ani?” e bine de pus măcar o dată pe cincinal. Celorlalţi şi nouă înşine deopotrivă. Căci, pusă cum trebuie, această întrebare ne poate surprinde – oferindu-ne răspunsul la alta: „Ce veţi face în următorii cinci ani?”
Fixat de nevoie îndărătul unei ferestre
Valea fără nume
Vedere din România. Lipsă de imaginaţie pe autostradă. În judeţul Hunedoara. Foto: Călin Hera (mfc)
Puiul de cioară
Eram în clasa a şasea. Aveam o temă cool la Zoologie: să aducem la şcoală un animal împăiat. Şi pe vremea aia, uneori, ca acum, cu teme date ca să le facă părinţii. Dar noi, N şi cu mine, aveam ambiţia să ne facem temele de unii singuri, chiar şi pe cele mai grele. Dar cum naiba să împăiezi un animal?! Ca să câştigăm timp, am convenit că vom răspunde la această întrebare după ce vom avea animalul, aşa că ne-am concentrat pe rezolvarea primei părţi a problemei: identificarea victimei, apoi capturarea ei.
În doi. Precum câinele şi pisica
Câinele şi pisica. Doi prieteni de voie, de nevoie, pe acelaşi prag de uşă (mfc). Foto: Călin Hera
Cum s-a dres reclama la Hotelul Rusca. Sau nu
Panou publicitar la ieşirea din Hunedoara, prin care se face reclamă hotelului Rusca. Foto: Călin Hera
Hotelul Rusca a fost, multă vreme, unicul hotel din Hunedoara, chiar dacă oraşul a ajuns, în perioada de glorie, să treacă binişor de 75.000 de locuitori. Cred că nu exista realmente o cerere. Cei mai mulţi vizitatori fie stăteau pe la rude, fie prin case de oaspeţi (de exemplu, la Casa Albă de pe malul Lacului Cinciş), iar cele vreo sută de camere ale Hotelului Rusca, aflat în centrul nou al oraşului erau suficiente.
Amintire cu sana şi baton de 1 leu, cu mac
Pe vremuri, beam sana în Piaţa Obor*, în pauza mare. Eram printr-a şaptea sau a opta când, fiind prea multe clase la mate-fizică, pe câţiva ne-au mutat cu orele la Liceul Sanitar. Veneam la Mate-fizică peste garduri sau pe trotuar (mai rar), pe lângă Judecătorie, doar la orele de fizică şi de chimie – pentru laboratoare.
În pauza mare ne făcusem un obicei: mergeam la alimentara din piaţă, de unde cumpăram câte o sticlă de sana rece (da, era la sticlă!) şi un baton de 1 leu, cu mac. La gâtul sticlei se forma un dop de smântână pe care îl deranjam un pic cu vârful batonului (cornurile de 25 de bani, albe, în formă de semicerc, erau ideale pentru această operaţiune). Pur şi simplu savuram gustarea; simpla amintire îmi lasă gura apă.
Cum s-au întors Pif şi Marius din Himalaya
Marius Mărcuş şi Pif (Avel Ritişan), fotografiaţi la întoarcerea din prima expediţe românească în Himalaya (1985). Foto: Pilu Găină
Eram prin clasa a unşpea. Eram foarte mândru. Cei pe care îi consideram a fi prietenii mei mai mari, Pif şi Marius Mărcuş, reuşiseră prima expediţie românească în Himalaya. Îmi venea să le spun tuturor „Îi cunosc, sunt prietenii mei!”. Dar multă lume din Hunedoara putea spune asta. Chiar dacă îi ştiam un pic mai bine decât alţii (Marius, Pif, Ştefan Fara, nenea Imbre, Pichiu, Clivăţ, Velicu, Nelu Schiau, Nelu Mărcuş m-au învăţat muntele începând de la vârsta de şase ani), Pif şi Marius nu erau doar eroii mei, erau eroii oraşului.
Înghețată cu zăpadă proaspătă, de Retezat
În copilărie, cam în perioada Marii Traversări a Retezatului, am descoperit gustul înghețatei cu dulceață.
Cunoașteți rețeta? Se ia un borcan cu dulceață (mie-mi plăceau variantele cu vișine, zmeură sau căpșuni), al cărui conținut se distribuie în patru căni. Se adaugă zăpadă proaspătă. Conținutul rezultat se amestecă bine (cu lingura), până când se omogenizează. Se consumă rece 😉
Ei, bine, înghețata astfel preparată la Cabana Pietrele sau la Refugiul Gențiana, în anii 1974-1977 îmi rămâne în memorie ca fiind cea mai gustoasă! Se compară doar cu înghețata de vanilie congelată la Fabrica de Oxigen (am făcut un chef odată, la ziua lui Călin Herban, bazat pe înghețata cu pricina) și cu cea preparată uneori, vara, de mama. Am încercat rețeta și acasă, în Hunedoara, și, ulterior, în București, în studenție. Niciodată n-a mai avut gustul din munții Retezat ai copilăriei mele.
Mi-a revenit această amintire ieri, văzând copiii mâncând zăpadă proaspătă. E o idee proastă, le-am spus, și i-am certat, temându-mă să nu răcească. Ciudat, mie nu mi s-a întâmplat niciodată să răcesc de la înghețata cu zăpadă.
Rapsodii de copilărie
Image via Wikipedia
O discuție cu o persoană foarte dragă mie mi-a amintit pasiunea pentru George Topîrceanu, pasiune trezită din două pricini sentimentale:
- aveam în casă destul de multe volume de versuri topîrceniene, diferite ediții, întrucât tatălui meu îi plăcea foarte mult viersul poetului
- o bună și frumoasă parte a copilăriei am locuit pe strada George Topîrceanu, deci aveam un ascendent moral imbatabil în fața amicilor de pe Laminatorului, Turnătorului, V.I. Lenin sau 23 August.
Iată o cântare care mă binedispune de fiecare dată, de fiecare dată.
Acuarela de doi lei fără
Prima zi de şcoală
Este cineva dintre voi care nu-şi mai aminteşte prima zi de şcoală?
Reformulez: este cineva dintre voi care-şi mai aminteşte prima zi de şcoală?
M-am pus pe scotocit prin memorie. Greu, foarte greu. Pot să-mi imaginez cum a fost prima zi de şcoală, dar nu mai ştiu cum a fost. Singura amintire pe care o am (dar nu sunt 100% sigur că nu e amintirea vreunei fotografii sau că nu cred eu că asta e o amintire) este aceea că am intrat într-o sală de clară aflată la parterul Şcolii generale nr. 3 din Hunedoara, încolonaţi doi câte doi, urmând-o pe doamna (atunci i se zicea tovarăşa) învăţătoare.
Era o femeie bine făcută, cu o aluniţă măricică pe un obraz, care mi se părea foarte bătrână (estimez acum că avea cel mult vreo 40 de ani, că era mai tânără decât sunt eu acum). Cred că ea mi-a indicat unde să stau, în prima bancă, pe mijloc, alături de Angela, o fetiţă brunetă, cu ochelari şi cu părul lung.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 