«   |   »

Rapsodii de copilărie

from http://mania.floater.org/~adc/poetry/Geor...

Image via Wikipedia

O discuție cu o persoană foarte dragă mie mi-a amintit pasiunea pentru George Topîrceanu, pasiune trezită din două pricini sentimentale:

  1. aveam în casă destul de multe volume de versuri topîrceniene, diferite ediții, întrucât tatălui meu îi plăcea foarte mult viersul poetului
  2. o bună și frumoasă parte a copilăriei am locuit pe strada George Topîrceanu, deci aveam un ascendent moral imbatabil în fața amicilor de pe Laminatorului, Turnătorului, V.I. Lenin sau 23 August.

Iată o cântare care mă binedispune de fiecare dată, de fiecare dată.

În fine, iată și câteva coperți de carte* topârceniană (pentru cei în care vederea lor ar trezi nostalgii).

Această prezentare necesită JavaScript.

*Multe dintre coperți le-am găsit pe okazii.ro

Posted on 16/11/2011 at 11:28 in Amintiri, Mirări   |  Flux RSS |   Răspunde   |   Trackback URL

Etichete: , , ,

3 Responses to “Rapsodii de copilărie”

    
  1. Andi Bob
    16/11/2011 la 16:55

    Încă știu multe versuri din el. Mă fascinau și entuziasmau jocurile de cuvinte din poemele sale, îl consideram un magician al rimelor și podurilor dintre idei. Dar nu voi uita niciodată senzția de infinită tristețe pe care mi-a indus-o acest poem:

    Cobora pe Topolog
    Dintre munți, la vale…
    Și la umbra unui stog
    A căzut din cale.

    În ce vară? În ce an?
    Anii trec ca apa…
    El era drumeț sărman
    Muncitor cu sapa.

    Oamenii l-au îngropat
    Într-un loc aiurea,
    Unde drumul către sat
    Taie-n lung pădurea.

    Și de-atunci, lângă mormânt,
    Plopi cu frunză rară
    S-au zbătut ușor în vânt,
    Zile lungi de vară.

    Soarele spre asfințit
    Și-a urmat cărarea.
    Zi cu zi l-au troienit
    Vremea și uitarea.

    Dimineața ca un fum
    Urcă pe coline,
    Zvon de glasuri dinspre drum
    Până-n preajmă-i vine.

    Peste vârfuri lunecând
    În argint, condurii
    Înfioară când și când
    Liniștea pădurii…

    Numai colo-ntr-un frunzar
    Galben în lumină,
    Stă pe-o creangă de arțar
    Pasăre străină.

    Stă și-așteaptă fără glas
    Parcă — să măsoare
    Cum se mută, ceas cu ceas,
    Umbra după soare…

    Astfel, tot mai neștiut
    Spre adânc îl fură
    Și-l îngroapă-n sânu-i mut
    Veșnica Natură.

    Vara trece; pe cărări
    Frunza-n codru sună.
    Trec cernite înserări,
    Nopți adânci cu lună.

    Iar când norii-nvăluiesc
    Alba nopții Doamnă,
    Peste groapa lui pornesc
    Vânturi lungi de toamnă…

    Eram un copil și, deși știusem ce înseamnă a muri (mă distrasem deja la vreo câteva înmormântări), această Balada Morții mi-a revelat fulgerător și ce înseamnă moarte, și ce poate fi viața.
    Fără să mi-o formulez ca acum, dar clar, mi-am promis atunci că voi iubi cât se poate de mult și voi avea mereu în preajmă câțiva oameni pe care să nu îi las niciodată singuri.
    Nu m-am ținut mereu de promisiune, dar încă îmi îngheață sufletul în acest poem.

    Apreciază

    Răspunde
  2. CalinH
    17/11/2011 la 09:18

    Iată-mă începând bine o nouă zi, grație comentariului tău, care nu e vesel, dar e plin de substanță. Acest poem al lui Topîrceanu nu e foarte cunoscut. Dacă l-ar fi scris vreun poet la modă în manualele de literatură, l-am fi avut de învățat pe de rost, l-am fi primit subiect la teze, olimpiade, examene.
    Mulțumesc.

    Apreciază

    Răspunde

Trackbacks

    

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Gravatar
Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. ( Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. ( Dezautentificare /  Schimbă )

Anulează

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: