Am informaţii precise că se apropie sfârşitul anului şcolar şi că unele clase (grupa pregătitoare-clasa zero, ciclul primar) pregătesc serbări. Ştiu şi că nu mai prea sunt la modă serbările în care se recită otova poezioare, apoi doamna educatoare/învăţătoare pune muzică, copiii cântă peste melodia înregistrată, impulsionaţi de „doamna”, apoi recită iar, părinţii aplaudă, fac poze, se uită la ceas, etc. Cred că mai instructive şi funny ar fi 4-5 scenete (amuzante, eventual cu tâlc) în care copiii să joace nişte roluri.
Cu capul în nori
Eram la semafor, ascultam muzică şi am aruncat un ochi în sus.
Despre avântul publicitar al micului întreprinzător din Sectorul 3

(mfc) Copac chinuit de avântul publicitar al micului întrerprinzător din Sectorul 3. Foto: Călin Hera (cu telefonul)
Am venit în Bucureşti. Din jurnalul unui om care scrie, fotografiază şi se miră
Să zicem că, mergând cu metroul, am găsit câteva foi de hârtie scrise de mână, mărunt. Iată ce scria:
„Am venit în Bucureşti. La Gara de Nord, mai precis. Am stat mai la sfârşit, să nu mă înghesui cu restul călătorilor, destul de puţini. Câteva peroane mai încolo, huiduieli, fluierături, camere de filmat.
Bărbatul cu barbă şi scările de la metrou Piaţa Romană

Fluturaşii lui Iulian Capsali, bărbatul cu barbă, „alunecuş” pe scările de la metrou. Foto cu telefonul: Călin Hera
Am auzit comentariul: „Este cel mai stupid slogan electoral”. Voce de femeie tânără. Erau două tipe, coborau cu grijă scările de la metrou Piaţa Romană (dinspre coloane). În spatele lor, câţiva tineri împărţeau fluturaşii lui Iulian Capsali. Tipul candidează ca independent, pe o platformă radical ortodoxă, având în centru ideea de familie. Se mândreşte cu faptul că are nouă copii şi critică deschis avortul şi „legile anti-creştine şi împotriva firii”. Premiul luat la Eurovizion de femeia cu barbă le-a oferit celor care se ocupă de campania lui Capsali prilejul unui slogan creativ: „Votează bărbatul cu barbă!”.
Cutremur perfid cu o zi înainte de alegeri. Epicentru în Marea Egee
Senzaţie bizară azi, în timpul unui mic dejun întârziat. Zgâlţâiala a fost abia perceptibilă la început, dar evidentă. Am zis mereu că trebuie să cumpăr o masă mai solidă, ăsta a fost primul gând. Apoi am privit lustra. Recomand existenţa cel puţin a unei lustre în casă. Plafonierele nu sunt bune de nimic, nu se clatină deloc la cutremur. Zgâlţâiala a continuat suficient de mult încât să mă bucur de ea. „Cel puţin 5 grade”, mi-am zis. „E cel mai măricel din ultima vreme”, aveam să spun mai apoi.
AMR 22 până la CM 2014

Subsemnatul, împreună cu Dan A. şi Doru A., prezentând cu mândrie AMRmetrul, în urmă cu aproximativ 27 de ani
Pe când făceam armata, AMRmetrul Libimetrul* era un obiect la loc de cinste. (Cine nu ştie despre ce e vorba, să citească următorul mic fragment, cine nu, să-l sară.)
AMRmetrul Libimetrul era un metru de croitorie inaugurat cu 150 de zile înainte de sfârşitul satisfacerii stagiului militar (ca să mă exprim astfel). În fiecare seară, după stingere, tăiam cu foarfeca un centimetru, reprezentând ziua care tocmai se încheia. Totul, în cadru festiv, în dormitorul la comun. Era o cinste să porţi AMRmetrul Libimetrul plutonului şi o bucurie să răspunzi la întrebarea-salut „Care e AMR-ul?”. Fotografia de mai sus arată, după cum am mai precizat, că armata era pe sfârşite.
Expresia AMR a trecut, treptat şi cu graţie, în limbajul uzual – via tinerii care au făcut armata. Nu m-aş mira să intre în DEX cuvântul „amereul”. Victor Ponta o foloseşte des, în lupta politică, atunci când numără zilele până la expirarea mandatului de preşedinte al României a lui Traian Băsescu.
Folosesc azi expresia cu pricina referindu-mă la Campionatul Mondial de Fotbal din Brazilia. (Nici nu-mi imaginam, atunci când am făcut armata – nouă luni în anii 1986-1987 – că voi putea vedea la televizor, cu atât mai puţin pe viu! – un turneu final…). Aşadar, AMR 22 de zile până la prima partidă de fotbal din cadrul CM din Brazilia. De bucurie, am făcut un blog dedicat, unde îi invit pe toţi prietenii mei care vor să scrie la subiect. Cei interesaţi să-mi spună 😉
* Îi muţumesc lui Cristian Popa pentru că m-a corectat: i se zicea Libimetru, nu AMRmetru!
Viaţa la bloc. Azi, cărţi (mfc)

Viaţa la bloc. Cărţi . Foto cu telefonul: Călin Hera (mfc)
aflate în trecere de la un raft spre altul
Copac îmbrăcat de terasa restaurantului
Amintire cu sana şi baton de 1 leu, cu mac
Pe vremuri, beam sana în Piaţa Obor*, în pauza mare. Eram printr-a şaptea sau a opta când, fiind prea multe clase la mate-fizică, pe câţiva ne-au mutat cu orele la Liceul Sanitar. Veneam la Mate-fizică peste garduri sau pe trotuar (mai rar), pe lângă Judecătorie, doar la orele de fizică şi de chimie – pentru laboratoare.
În pauza mare ne făcusem un obicei: mergeam la alimentara din piaţă, de unde cumpăram câte o sticlă de sana rece (da, era la sticlă!) şi un baton de 1 leu, cu mac. La gâtul sticlei se forma un dop de smântână pe care îl deranjam un pic cu vârful batonului (cornurile de 25 de bani, albe, în formă de semicerc, erau ideale pentru această operaţiune). Pur şi simplu savuram gustarea; simpla amintire îmi lasă gura apă.
Unde se mănâncă bine. La timpul trecut
Cum să nu te gândeşti că, odată, îndărătul firmei scorojite se afla odinioară un local probabil respectabil? Îmi imaginez ospătari care veneau la serviciu aici şi plecau acasă cu un bacşiş mai mare sau mai mic, ori plecau cu câte vreo fată care îşi făcea veacul pe acolo. Îmi imaginez bucătarul şi femeile care spălau vasele, scrumierele golite prompt, frapierele din aluminiu, notele de plată scrise de mână, umflate mereu (grătarul e la gramaj, nu la porţie, avea 250 de grame, să mor io!), nunţile şi botezurile, beţivanii, cafeaua plină cu zaţ pe jumătate (hai să-ţ ghicesc, frumosule!), camerele de la etaj, faţada proaspăt vopsită a blocului, oamenii din provincie veniţi în delegaţie la Capitală şi eşuaţi aici la o butelie scumpă de vin, copacul care abia se vede în fotografie şi abia se vedea când restaurantul era viu.
Oare la ce se gândeşte tânăra în blugi care reazămă ceea ce, în alte vremuri, era o fereastră mare, cu o perdea verde dată la o parte cât să lase să pătrundă lumina grea a străzii?
Ce spune Vlad Petri despre filmul european
Regizorul român Vlad Petri recunoaşte, întrebat ce este filmul european, că îi e greu să dea „o definiţie globală, care să înglobeze toate tendinţele, căutările, formele de expresie”. Potrivit lui Petri, „e greu de vorbit despre film european mainstream, la nivel de festival şi film independent în aceiaşi termeni”. Vlad Petri mărturiseşte că este interesat de „filme cu impact social, filme care atacă subiecte importante, vulnerabile, marginale.”
Germaine, filmul pe care nu l-aţi văzut încă
Am văzut filmul belgian Germaine aşa cum văd eu filmele atunci când nu sunt pe DVD: pe sărite. Am prins începutul, o mică parte din cuprins şi încheierea. De obicei văd ori numai începutul, ori doar încheierea, ori câte ceva din cuprins, ceea ce mă ajută, fireşte, să-mi dezvolt imaginaţia. (Am explicat aici, altădată).
Trec rapid peste momentul înălţător în care vă spun că mi s-a părut un film OK, pe care nu mi-ar fi părut rău să-l văd cap-coadă.
Copacul cu personalitate
Concurs pentru bloggeri care vor să dea o tură până la Lisabona
Eu, unul, n-am ajuns încă la Lisabona, deşi e una din destinaţiile aflate pe lista mea scurtă. Acum e o ocazie excelentă, de care însă nu am cum să profit, aşa că v-o pun vouă pe tavă :). E un concurs pe Blogal Initiative, legat de Festivalul Filmului European (FFE), aflat în plină desfăşurare, al cărui mare premiu tocmai ăsta este: o invitaţie la Festivalul Filmului Românesc de la Lisabona, 19-23 noiembrie 2014 (masa, cazarea şi transportul oferite de organizatori). Se poate participa scriind despre FFE (o grămadă de detalii sunt adunate aici, inclusiv jurnal zilnic, fotografii şi tot ce trebuie). Desigur, preferabil e să mergeţi măcar la un film-două, pentru articole cu grad sporit de originalitate. Ce ziceţi?

Împreună cu Irina Cornişteanu şi stickerele Festivalului Filmului European. Foto: Călin Hera (cu telefonul)
P.S. Poate că ştiţi, poate aflaţi acum (îmi reproşez că n-am zis-o mai clar): ajut la promovarea Festivalului Filmului European. Aici găsiţi programul de azi.
Încă un P.S. Există şi o chestie drăguţă, legată de stickerele festivalului (le găsiţi la cele două cinematografe, la Cărtureşti, la La Un Ceai etc.): dacă lipiţi un sticker d-ăsta într-un loc inedit şi vă fotografiaţi acolo, eventual cât mai haios, puteţi câştiga. Detalii, aici.
Al treilea P.S. Am scris şi o cronică a unui film din cadrul Festivalului Filmului European, cea pentru filmul sloven Călătoria. Am publicat-o în Dilema Veche.
Copacul care a închis un ochi
Această fotografie e în continuarea seriei despre ochii copacilor. Dacă aveţi fotografii cu ochi de copaci, arătaţi-mi-le. Voi fi bucuros să le dau mai departe.
UPDATE. Am primit un ochi din copac de la
Cum i-am cunsocut pe Alexandros Avranas şi Eleni Roussinou (Miss Violence)
Atunci când Roxana Călinescu mi-a spus că vrea să-mi prezinte pe cineva cercetam cu atenţie nişte liste. Am ridicat ochii şi prima oară l-am văzut pe tip. N-am înţeles cum îl cheamă, dar îmi era clar că e un artist. Părul rebel, pe care nu oricui îi dă mâna să-l ţină aşa, jovialitatea aparte, hainele negre, espadrilele, toate acestea îi dădeau un aer tipic. Mi-a strâns mâna cu putere. Abia când am întins mâna sprea ea (strângere puternică şi delicată), m-am prins. Când şi-a spus numele, am confruntat cu pronunţia învăţată de la Claudiu: Eleni, cu accent pe ultima vocală. Una dintre cele mai frumoase grecoaice pe care le-am văzut. Da, tocmai făcusem cunoştinţă cu Alexandros Avranas şi Eleni Roussinou, regizorul şi actriţa principală din filmul Miss Violence, proiectat la Gala de deschidere a Festivalului Filmului European.