E şapte jumate dimineaţa şi plouă de rupe. Locotenentul Mitran te cheamă deoparte să-ţi propună ceva: să scrii un text pentru Gazeta de perete a fermei Gemenele. „Si cam la ce v-aţi gândit?”, faci pe inocentul. În realitate, te simţi jignit. Întrebarea lui te-a indispus pentru tot restul zilei. Răspunsul te amuză. „Scrie ceva despre munca patriotică din lan şi despre soldatul românesc care e cam leneş. Dacă vrei, îţi dau un interviu”. Mitran zâmbeşte tâmp. „Va mulţumesc frumos, dar aş prefera o permisie”, îţi dai foc la valiză. Adică nu foc. Te trimite să scrutezi cerul de la capătul drumului mocirlos. Si, desigur, te ţine minte că nu l-ai servit.
Gazeta de perete se numeşte „Petliţele rosii”. Ce umor involuntar imbecil! E o glumă, fireşte. Gazeta, vreau să spun. O glumă care există pentru ca locotenentul să poată spune că a organizat activităţi culturale în timpul misiunii „munci agricole”. Sau poate că Gazeta există doar fiindcă lt. Mitran se teme de turnătorii care l-ar putea raporta că nu are aşa ceva.
Din cauza ploii, n-a venit tractorul cu provizii, deci e o dimineaţă de post. Oricum, nimănui nu-i mai arde de mâncare după păţania cu mucii în mazărea lui Ovidiu. De la el nu v-a rămas decât această amintire şi versurile de la Gazetă pentru care a fost scutit, e drept, de o jumătate de zi de lucru la câmp: „Soldatul munceşte în soare, în vânt/Culege porumb/E mândru că-i poate fi de ajutor ţării/Răspunde prezent când e chemat pe câmp/Călăuzit de ofiţeri/Soldatul munceşte, pe cuvânt.”
Acum, Ovidiu e acasă. Mă rog, la spitalul de boli contagioase din Câmpina. Hepatită.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 