Archive for septembrie 21st, 2009

21/09/2009

Servesc patria. Marţea căprioarei

E o zi de marţi. Stai inte trei combine, cinci tractoare, două remorci şi un compresor. Undeva se sudează. Zgomotul e infernal. Totul e trepidaţie, până şi norii cenuşii de deasupra se scutură, mocăneşte. Te gândeşti că vei pleca damblagit de aici.

Atunci ai văzut căprioara. Sărise dintr-un lan de porumb care, imediat după aceea, a fost culcat de o combină zgomotoasă. A început să alerge, derutată, 40-50 de metri. Apoi s-a oprit să privească în urmă. A făcut câţiva paşi înspre lanul făcut una cu praful, apoi s-a întors brusc. Ce va fi lăsat în urmă?, te întrebi.

A început să fugă iar, în salturi precise, peste rândurile tăiate regulamentar (teoretic). Preţ de câteva minute, a alergat când într-o parte, când în alta a perimetrului delimitat de combine. Din ce în ce mai agitată, a adulmecat praful mirosind a tragedie. Sălbăticiunea nu mai avea nimic sălbatic în ea. Doar o privire pierdută. Iaai văzut ochii când s-a oprit la câţiva paşi de tine. Se uita în zare, către pădurea care se vede înspre răsărit. Ai privit şi tu într-acolo şi parcă ai simţit o boare de răcoare.

Animalul s-a mai uitat o dată la tine, apoi spre lanul din care a fugit şi care nu mai e. I-ai auzit inima, poţi jură asta, inima salbaciunii, bătând nebuneşte. Apoi a făcut gestul acela surprinzător: a pornit într-o cursă nebunească. I-ai admirat goana perfectă, salturile suple, săgetarea cenuşie, precisă. Prea precisă, ţi-ai zis, şi ai înţeles.

Goană căprioarei tintea un pâlc răzleţ de porumb, din partea de nord a perimetrului. A ajuns în Raiul Admis cu o secundă înaintea unei combine hodorogite ale cărei cuţite au transformat totul în praf, ca un abur roşu-cenuşiu. Ai apucat să priveşti linia pădurii prin şuvoiul galben de porumb, după care ţi-ai simţit obrajii udaţi de ploaie (ce altceva să fi fost?).

Etichete: , , ,
21/09/2009

Necomestibil dar zburător. Ca etapa 6. Clasamente

Aici voi publica clasamentul etapei si clasamentul general. Vă astept voturile, asa cum zice regulamentul, care-i sfânt.
Până mâine, marti (22 sept 12.00).

NOTĂ. PA-ul Omul mic a fost publicat după deadline, deci nu poate intra în clasamentul de etapă

Etapa 7. Vinul după bere, berea după vin.
Deadline, miercuri, 13.00. Baftă!

Etichete: ,
21/09/2009

PA-uri care nu se mănâncă

Am lipsit de la butoane în weekend, asa că prelungesc un pic deadline-ul: până la 15.00. Tot din cauza asta, public toate PA-urile primite pe mail până la această oră în aceeasi postare. Stiu, în felul ăsta voi ajunge mai greu la 1.000 de mirări, dar îmi asum riscul 😉

Asadar:

Batistuțe
S-a întâmplat cândva imediat după revoluție. Într-o zi oarecare, într-un sătuc din România, 2 camioane cu ajutoare de la nemți au oprit în fața primăriei. S-a adunat lume ca la urs, să vadă minunea: haine și mâncare gratis! S-a făcut imediat un comitet de împărțire a lucrurilor și, mai răstit, mai cu vorbă bună, au reușit să le dea pe toate.
La urmă s-au trezit totuși că rămăseseră cu niște pachețele. Nimeni nu știa ce conțin. Le-au desfăcut, le-au întors pe-o parte, pe alta, le-au mirosit, au tras de ele, s-au uitat la ele-n zare, și nimic. Într-un final, a ieșit în față unul mai umblat pe la oraș, care le-a spus că a auzit că există niște batiste pe care le folosești o singură dată și după aceea le arunci. Probabil că alea sunt!
Neavând altă variantă, lumea a fost de acord, așa că le-au împărțit frățește pentru vremurile în care răceala va bântui prin sat. Luni de zile după aceea, puteai vedea oameni care-și scoteau batistele de unică folosință din buzunar și-și suflau mucii, mândri că foloseau tehnologia germană pentru asta. Batistuțele aveau și o marcă: Libresse. Erau moi și cu aripioare.

uneori, nimic din ce zboară…
Cat timp bantuise prin padure, vanatul era imbelsugat. Acum, pe crestele golase, a inceput sa priveasca in sus cu foame. Oare ce s-ar putea gasi bun de mancat pe aici? Un vultur trecu in picaj pe deasupra capului sau, lasandu-l cu falcile clampanind in gol. Un fluture ametit de aerul tare al inaltimilor i se aseza o clipa pe nas, apoi pleca mai departe. Da, mai bine s-ar intoarce in padure… si totusi, poate o ultima incercare, isi zise, privind fascinat avionul care se apropia lasand o dara pufoasa pe cer…
Se ridica in doua labe si il privi salivand cum se apropie si apoi se indeparteaza… si in cele din urma o lua, oftand, inapoi spre padure…

Discipol si maestru
– Nea Brutule, ‘mneata stii cum vine vorba ca nu tot ce zboara se mananca?
– Ia fii atent la mine! zise cel intrebat. Si incepu cu emfaza:
– Rata zboara?
– Zboara!
– Se mananca?
– Se mananca!
– Gasca zboara?
– Zboara!
– Se mananca?
– Se mananca!
– Avionul zboara?
– Zboara! raspunse si chipul i se lumina …Va sa zica avionul zboara da’ nu se mananca!
O fi nea Brutu baiat destept dar nici el nu e prost de vreme ce pricepuse asa de repede.

Souvenir
Nici caiete şi nici haine nu aveam pe-atunci. Iarna, îmi făceam lecţiile la lumânare, în singura cameră încălzită din casă : bucătăria. Mama pregătea tăcută fiertura şi eu îi spuneam : ”Ai să vezi tu !… O să plec în lume şi o să devin cineva !”.
Mama râdea amar şi-mi spunea : ”Esti necopt, viaţa nu e aşa de uşoară, nu tot ce zboară se mănâncă !”.
Azi săruta fotografia de pe noptieră ca pe o icoană – mă înfăţişează pe mine la picioarele Turnului Eiffel – şi nu-şi mai aminteşte de acele vremuri

(PAPamflet)
Dupa obiceiul de acum cunoscut de a se atarna de gatul poporului, se infiinta la serbarea anuala a Soriciul Gros. Erau adunati acolo multi oameni dornici de a fi unii cu altii sau de a-si ostoi setea cu o cana de must dulce oprit din fermentat numa’ bun de baut rece dupa o bucata zdravana de sorici proaspat si sarat.
Impartind zambete si strangand maini in dreapta si-n stanga raspundea fiecaruia dupa caz: prieteneste sau ripostand inspirat cu cea mai potrivita replica – de istet e istet! Incerca din rasputeri sa-si transmita mesajul: sunt cu voi, sunt simpatic, inteligent si fermecator si trebuie sa ma votati.
La despartire le spuse: „Sa traiti bine!” apasat si raspicat de parca cei prezenti n-ar fi vrut. Apoi arunca o privire generala, ca de vultur, altfel de un albastru frumos.
Acum, la drept vorbind, nu prea conta ce spune si ce face… gloata stia deja ca nu tot ce zboara se mananca.

UPDATE.
Omul mic
Cât a lipsit, mi-a fost frig. M-am urcat pe sora ei, dar tot frig mi-a fost. I-am zis. A râs. N-a înţeles nimic. E complicat. Sau poate că nu ştiu eu cum să spun. Dar a fost bine când ea s-a întors. Avea un om mic cu ea. Ţipa. Omul mic. De-aia plecase, să vină cu un om mic. Nu i-am zis că m-am urcat pe sora ei. N-ar mai fi râs. Acum m-am urcat pe ea şi mi-a fost cald. Omul mic l-am agăţat în crengi. Stă acolo şi dă din mâini. Parcă zboară. Când mă dau jos de pe ea, ea îi dă să mănânce. Deci omul mic nu e de mâncare. Cred că va sta mai mult cu noi. Va trebui să pescuiesc mai multe broaşte.

Etichete: ,
%d blogeri au apreciat: