Duminica trecută mi-am aşezat copiii pe canapea şi ne-am uitat la oscarizatul „Vagabond milionar„. (Mi-am adus aminte de această fază după ce am citit ceva la Maria Postu.) Îl văzusem şi insistasem vreo opt-nouă luni să-l vadă şi ai mei. Degeaba. Trebuia să le spun să nu care cumva să se uite, ca să obţin efectul contrar. Dar nu mi-a trecut prin cap să aplic schema asta simplă.
Am avut, totuşi, o satisfacţie pentru care, cred, a meritat să aştept o viaţă de preom (Aici e alt subiect la care nu mă refer însă acum.): „Tati, am înţeles de ce ai vrut de-atâta vreme să ne arăţi filmul ăsta”, mi-a zis fiu-meu. Cei doi fraţi din film tocmai evadaseră din „lagărul cerşetorilor”, fiind pentru prima oară fraţi cu adevărat.
– N-am crezut, stimate domn, că un fault poate fi delicios.
– Mă îndatoraţi, domnule, cu aprecieri măgulitoare. Nu degeaba vi se spune Cavaler al Fluierului.
– O exagerare. Aţi observat, desigur, că numele meu nu apare în cronica meciului.
– Ce nedreptate!
– E ok, de ce ar încărca inutil pagina?
– Îmi permiteţi să mai fac o alunecare?
– Ah, îmi cer scuze că v-am reţinut cu acest dialog. Dar a fost un fault drăguţ, demult n-am auzit o tibie troznind atât de melodios! Cel puţin 3 luni va sta pe tuşă.
Ăştia de la Administraţia Parcului Naţional Retezat au inventat o joacă foarte simpatică: un traseu de 3 ore care pleacă din Nucşoara şi merge spre Mălăeşti. Poate fi străbătut, vara, şi de copii. Pentru copii parcă e făcut, pentru cei cărora părinţii vor să le dea microbul muntelui, al naturii. Traseul e bine marcat. Din loc în loc, după cum spune amicul meu Ciprian Iancu în Evz, sunt nişte panouri care descriu împrejurimile şi pun întrebări de genul „Care e cel mai bătrân copac din pădure?”. Răspunsul se află la următorul panou. Prin joc, copiii călătoresc şi învaţă. Eu, unul, abia aştept să-mi duc trupa acolo!
Turn enigmatic aflat pe traseu, la panoul nr. 5, dacă nu mă înşel. Fotografia a fost făcută de Remus Suciu.
Stătea pe marginea aleii către Castelul Peleş şi, calm, azvârlea bumerangul care se întorcea la el, fără greş. Un artist a cărui pricepere te convingea să cumperi, chiar fără să ai nevoie. Dar spectacolul încântător s-a sfârşit prost. Câţiva metri mai la deal a apărut un alt tip cu o vioară şi a început să cânte. Fabulos. Omul cu bumerangul a întors privirea. Vă daţi seama ce s-a întâmplat: în acea secundă, bumerangul aruncat cu atâta măiestrie s-a întors, cuminte, izbind.
Îi fusese profesor de desen. Un profesor bun, de vreme ce, oricât de netalentat ai fi fost, nu-ţi strica media; primeai opt dacă nu prea chiuleai şi arătai că, măcar, te străduieşti. Îi încuraja chiar pe aceia care era clar că n-au niciun dram de talent.
Acum sunt din nou faţă în faţă. Fostul elev e turist, fostul profesor expune nişte desene cu castelul într-un colţ din Sala Cavalerilor. Amândoi speră să nu fie recunoscuţi. Elevul cumpără un desen.
– E ieftin, îşi spune, dar nu prea grozav.
Nu doar eu am caiete vechi*. Am descoperit că şi fiu-meu are cel puţin unul. E cam de pe vremea când avea 5-6 ani. Am scanat câteva. Le-am descărcat pe blogul lui. Unul l-am ales pentru al meu.
* Oare asta înseamnă că mă maturizez, ca să zic asa?
Avea vreo 40 de ani, păr rosu. Era înaltă, pistruiată si se străduia să vorbească limba română. Puternic accent englezesc. Voia să ajungă la Eroilor. Am oprit-o să urce în metroul din care tocmai coboram. I l-am indicat pe celălalt. Mi-a multumit de parcă i-as fi dat apă. Atunci mi-am dat seama că gresisem. Eram captiv lecturii tocmai întrerupte, probabil de-aia. Mi-am cerut scuze, i-am spus că am gresit. M-a privit cum sunt priviti băstinasii si mi-a multumit cu indulgentă, de parcă în apă ar fi fost mormoloci (adică, deh, asa beti voi apa, cu mormoloci). S-a îndepărtat zâmbind amabil. Fireste.
Turcii sunt instalatori, cei mai buni. Filipinezii sunt dulgheri. Cei mai buni şi ei. Chinezii sunt paznici. Au mai fost nişte bulgari, dar au plecat acasă după trei săptămâni. Au zis că e prea multă muncă. Inginerii sunt, cu toţii, irlandezii. Mai puţin inginerul Popescu. El e român. Poate singurul. Până acum i-au plecat în Spania opt echipe de muncitori. Numai el a rămas acasă, ca prostul, de dragul doamnei expert PR.
Luni vine un lot de thailandezi. Ăştia sunt bun la masaj. Adică astea.
Îi plăcea să mănânce creier de găină deşi, se ştie, găinile au creier de bibilică, adică mai deloc, sunt cam proaste, ceea ce nu le face mai puţin gustoase, recunoaşte în timp ce mai comandă o porţie, poate că există o legătură între cantitatea de creier per capita şi gust, hehe, apoi îşi aminteşte că găina bătrână face ciorba bună, dar nici puicuţele nu sunt rele, zău aşa, uite-o pe fata care aduce mâncarea, zâmbind aparte, o să-i dau un bacşiş serios, o priveşte el cu subînţeles.
– Un porc ce se dă cocoş, îşi spune fata, fără să-şi dea jos zâmbetul de pe faţă.
În completarea discuţiei despre PAjocurile de până acum, vă propun un sondaj de opinie. E un sondaj multiplu: puteţi alege câte trei PA-uri din lista de mai jos.
NOTĂ.
PAjoc este un PA pe care îl scriem împreună: fiecare adaugă câteo propoziţie cu oarecare noimă celei precedente, astfel încât să rezulte un text de aproximativ 500 de semne (sau mai puţin) care să încânte cititorul şi săi provoace imaginaţia.
Stăpânul rotiţelor
Am nimerit în plină nebunie. Depărtarea de realitate se poate face încet, folosind rotiţele fără zimţi. Oratorul stia foarte bine ce are de facut. Îl simteam incordat ca pe o fiara inainte de atac atunci cand, simtind ca multimea s-a potolit si este suficient de subjugata, pregatea asaltul final asupra constiintelor.
Tăcerea fluturilor
Am nimerit în plină nebunie. Paradoxal, mă simt atât de bine încât n-aş mai pleca de aici. Nebunia mi se potriveste manusa. Aflasem asta de când cu fluturii. Fluturii aceia mici si negri despre care îti vine să zici că sunt muste.
Să înceapă nebunia!
Am nimerit în plină nebunie. Prima reactie a fost sa renunt. Dar mi-am zis: “de ce nu?”. Labirintul părea inocent. E drept, era cam mult nămol. Am luat puţin pe degete şi mi l-am întins pe faţă. Abia acum eram pregătit.
Gladiatorul
Am nimerit în plină nebunie. Am dat sa fug dar m-am trezit ca pasesc inapoi. Instinctiv. . Am simtit peretele rece pe spate. Gloata striga ca smintita. Mi-ar fi greu să zic acum “joacă-se cine-o vrea cu focul ăsta.
Caleidoscop
Am nimerit în plină nebunie. Multimea de gura-casca privea buimacita submarinul. Era galben şi din interior se auzea muzica celor de la Beatels. Când te uiţi mai de-aproape îţi dai seama că nici nici şopârlele care dorm pe el nu respectă măsura. Soparlele nu stiu decat masura 1/2: coada sus, coada jos.
Matrix
Am nimerit în plină nebunie. Eram singurul viu, singurul cu aripi. În lumina de crepuscul, hâda mulţime de nevertebrate viermuia sinistru, sorbindu-mă ca o mlaştină. Noroc cu aripile care m-au ajutat să zbor spre lumină. Sau doar asa credeam?
(Domnul Lică transpiră răsfoind)
”Oamenii sunt precum cărţile: pe unii îi ghiceşti după prima pagina, alţii te incită să-i aprofundezi.” Era sigur că citise undeva asta, nu contează unde, contează că i-a venit în minte acum, când o strânge în brate. Voia s-o citească din scoarţă în scoarţă, dar se tot poticnea la prefaţă. Nu avea decât două opţiuni : să citească rezumatul (o aventură fulgerătoare de o noapte) sau să consulte critică literară (toţi prietenii care o citiseră).
(A citi frumusetea)
”Oamenii sunt precum cărţile: pe unii îi ghiceşti după prima pagina, alţii te incită să-i aprofundezi.” Era sigur că citise undeva asta, nu contează unde, contează că i-a venit în minte acum, când o strânge în brate. Voia s-o citească din scoarţă în scoarţă, dar se tot poticnea la prefaţă. Asta pentru că stia: oricât ar fi de bună, frumuseţea citită prea mult, dezamăgeşte.
(Cărtile si regretul)
Între doua mutari, intelectualul îsi lasa unele carti in vechea casă. În schimb cară cu el o grămadă de lucruri nefolositoare. De exemplu, acest regret. Cărtile le citise din scoarta-n scoarta. Regretul nu-l descifrase încă. Putea să moara intr-o zi lasand in urma atat cartile cat si regretul, nepriceput si la fel de nefolositor. Poţi denumi asta abnegaţie sau iubire de carte ?
(Ceri decenţă, obţii dezamăgire)
Între doua mutari, intelectualul îsi lasa unele carti in vechea casă. În schimb cară cu el o grămadă de lucruri nefolositoare. De exemplu, acest regret. Promite azi să se descotorosească de toate vechiturile, dar se dezamăgeşte a doua zi ; şi astfel duce-n spate şi un regret, şi o dezamăgire. Poţi denumi asta abnegaţie sau iubire de carte ?
Răsăritul lui
Se trezea dis de dimineaţă, de ani de zile, încercând să surprindă răsăritul. Apusul nu-l văzuse niciodată, nu-l interesa ; naşterea soarelui, mereu altfel, îl fascina de fiecare dată. Poate pentru că nu ştia sau ignora faptul că un apus era de fapt un nou răsărit. Citise undeva ideea asta si-l enerva că si-o amintea exact acum, când izbucnirea soarelui, iminentă, trebuia să-l umple de entuziasm. Prima rază pulveriză iritarea: acum zâmbea ca un copil.
PAdialog (neterminat)
– Asta-i pe franţuzeşte?
– Nu dragă, e pe franco-româneste.
– Mă refer la păstaia din farfurie?
– A ! E cina, dragă. Mereu abstractizezi…
PAjocul început zilele trecute merge bine, aşteptat de bine. O explicaţie e aceea că vorbim despre un joc simplu, în care acela care participă n-are decât să adauge o propoziţie (cel puţin asta e prima impresie). O altă explicaţie e atractivitatea genului pahiliterar.
Am observat că există un aşa zis nucleu dur al autorilor de PA-uri; sunt cei care, în principiu, au participat regulat la concursurile de PA-uri şi care scriu PA-uri pe blogurile lor, mai des sau mai rar. Aceştia contribuie, uneori cu entuziasm, şi la PAjoc. Lor li se adaugă unii cititori constanţi ai acestui blog, cărora le mulţumesc încă o dată, plus alţi câţiva care au devenit mai activi pe blogul meu cu ocazia PAjocului. Sunt încântat că o fac şi îi rog pe cât mai mulţi să intevină.
Privind textele rezultate, am observat, pe de o parte, tendinţa de a duce PA-urile făcute la comun către o zonă poetică, filosofică aproape. A doua tendinţă este a o da pe glumă. E firesc, întrucâtva, deoarece aceastea sunt tendinţe generale ale autorilor de PA-uri (PA-ul anecdotă e, probabil, cel mai de succes gen pahiliterar).
Experimentul PAjoc a mai demonstrat ceva: cele mai de succes propoziţii sunt cele surprinzătoare, care pot deschide mai multe căi. De cele mai multe ori simple pur şi simplu. Mi-amintesc, de exemplu, acel „instinctiv” al lui LePetitPrince, propoziţia-cheie, poate, a versiunii 4 din Primul PA în căutare de semne.
Mai ales în cazul primului exerciţiu am fost aproape forţat să închid câteva PA-uri pentru că a patra sau a cincea propoziţie pur şi simplu erau finalul perfect, dincolo de care s-ar fi putut adăuga aproape orice, deci devenea treaba cititorului să continue, în gând, povestea. Aici stă un secret al pahiliteraturii: acela că trezeşte pofta, că râcăie imaginaţie, că stârneşte creativitatea.
Mi-ar plăcea să comentăm împreună, pe mai departe, după ce am scris împreună vreo zece PA-uri. Vă provoc, deci.
Am primit un premiu special de la Roxana. Îmi doream atât de mult un desen de la ea!
Mă fălesc cu el si îl ofer, la rândul meu, mai departe, către 14 bloguri dintre cele care îmi plac cel mai mult. (Am făcut în asa fel încât să nu se suprapună peste nominalizările făcute deja de Roxana, adică: Andi, Ioana, Eva, Bucatarul, Calin, Cantina Sociala, Leo, Gramo, Great C, Ray, Omi, Le Petit Prince, Mirela, Trish).
Pe acestia, dacă au plăcere, îi rog să posteze cadoul pe blogul lor si să-l dea, de vor, mai departe. Asa a spus sefa Roxana, asa zic si eu! 😉
Când era mic, maică-sa i-a observat fruntea îngustă. Dar ce zic eu îngustă, n-avea frunte deloc, îi crescuseră sprâncenele fix în creştetul capului. Apoi, băieţelul a crescut şi a devenit bărbat (în urma unei întâmplări bizare despre care poate vom mai vorbi).
Într-o zi, pe când stătea chinuit pe vine după ce mâncase mormoloci, l-a atacat un berbec (probabil gelos). Atunci l-au văzut viu pentru ultima oară, dar şi-au adus mereu aminte de el, cum stătea pe vine, cu sprâncenele fluturând în vânt.
Oamenii făceau valuri, încântaţi. Nu, nu alcătuiau o gloată, ci un grup. Unii cu ochelari, alţii cu chelie şi burtică, câţiva cu alura sportivă, de multinaţională. Era unul dintre ei!
Era comod în tribună. În adâncul sufletului ştia însă că, într-o zi, va şi el intra în luptă.
Pe tabela electronică tocmai fuseseră afişate cele 500 de semne. Lumea era în delir. Parcă le-ar fi scris el. Dar lipsea o virgulă, un punct şi-o virgulă. „Asta e!”, zise. Şi îşi suflecă mânecile.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 