PAjocul început zilele trecute merge bine, aşteptat de bine. O explicaţie e aceea că vorbim despre un joc simplu, în care acela care participă n-are decât să adauge o propoziţie (cel puţin asta e prima impresie). O altă explicaţie e atractivitatea genului pahiliterar.
Am observat că există un aşa zis nucleu dur al autorilor de PA-uri; sunt cei care, în principiu, au participat regulat la concursurile de PA-uri şi care scriu PA-uri pe blogurile lor, mai des sau mai rar. Aceştia contribuie, uneori cu entuziasm, şi la PAjoc. Lor li se adaugă unii cititori constanţi ai acestui blog, cărora le mulţumesc încă o dată, plus alţi câţiva care au devenit mai activi pe blogul meu cu ocazia PAjocului. Sunt încântat că o fac şi îi rog pe cât mai mulţi să intevină.
Privind textele rezultate, am observat, pe de o parte, tendinţa de a duce PA-urile făcute la comun către o zonă poetică, filosofică aproape. A doua tendinţă este a o da pe glumă. E firesc, întrucâtva, deoarece aceastea sunt tendinţe generale ale autorilor de PA-uri (PA-ul anecdotă e, probabil, cel mai de succes gen pahiliterar).
Experimentul PAjoc a mai demonstrat ceva: cele mai de succes propoziţii sunt cele surprinzătoare, care pot deschide mai multe căi. De cele mai multe ori simple pur şi simplu. Mi-amintesc, de exemplu, acel „instinctiv” al lui LePetitPrince, propoziţia-cheie, poate, a versiunii 4 din Primul PA în căutare de semne.
Mai ales în cazul primului exerciţiu am fost aproape forţat să închid câteva PA-uri pentru că a patra sau a cincea propoziţie pur şi simplu erau finalul perfect, dincolo de care s-ar fi putut adăuga aproape orice, deci devenea treaba cititorului să continue, în gând, povestea. Aici stă un secret al pahiliteraturii: acela că trezeşte pofta, că râcăie imaginaţie, că stârneşte creativitatea.
Mi-ar plăcea să comentăm împreună, pe mai departe, după ce am scris împreună vreo zece PA-uri. Vă provoc, deci.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 