Vedere din Bucureşti. Administratorul de bloc are o droaie pe cap. Foto (cu telefonul) Călin Hera mfc
26/11/2014
Vedere din Bucureşti. S-au pierdut un om şi-un câine
Vedere din Bucureşti. S-au pierdut un om şi-un câine. Foto (cu telefonul): Călin Hera
22/11/2014
Cerul galben deasupra noastră
Vedere din Bucureşti. Arena Naţională aruncă pe cer lumini trăzite. Foto (cu telefonul) Călin Hera
Uneori, dl. Lică preferă explicaţiile poetice celor simple, banale, ştiinţifice. Aşa e clădit el şi, de când Fosta a devenit Fostă, şi-a cam dat frâu liber acestei tendinţe. E el cu el însuşi. Aşa s-a simţit şi când a fost întrebat prima oară despre cerul galben. A căutat explicaţii alambicate, a început chiar să emită o teorie despre extratereştrii, asteorizi, aureole boreale, luni, incendii etc. De toate a inventat, zâmbind în sinea-i. Citește în continuare
22/11/2014
A doua seară cu cer galben în Bucureşti
Vedere din Bucureşti. Cer galben la graniţa dintre Sectoarele 2 şi 3. Foto (cu telefonul) Călin Hera
Ne-am întâlnit şi în a doua seară. Întâmplător, deşi o aşteptam, mă gândisem toată ziua la ea. Nu ştiam dacă va veni. Voim să vină, mă temeam de posibila revedere, dar eram, în acelaşi timp, nerăbdător. Va fi la fel? Ce va fi altfel? Voi afla mai multe despre ea? Îmi va dezvălui secretul? Mă va lăsa să văd mai mult, să o admir? Aveam o droaie de întrebări, pe care nici nu îndrăznisem să le formulez. Când s-a lăsat seara, am privit în sus într-o doară. Am fotografiat-o, fără să spun nimic. S-a lăsat fotografiată. Misterioasă.
– Care mister? Sunt luminile de la Arena Naţională, m-a tras cineva de mânecă.
21/11/2014
Cer galben în Bucureşti
Vedere din Bucureşti. Cer galben între Sectorul 2 şi Sectorul 3. Foto (cu telefonul): Călin Hera
Eram în metrou. Sună telefonul.
– Alo? Ai văzut ce cer galben? Ca în Urali. Ce-o fi?
Habar nu aveam. Eram în metrou.
– N-are ce să fie. Dacă era vreo problemă, aş fi aflat. Fii liniştită, am spus.
Când am ieşit de la metrou, m-am întâlnit cu o ploaie măruntă, a burniţă, şi atât. Plăcut, răcoritor. Apoi am văzut cerul printre blocurile de la New Town. Galben. Măi, să fie! Câţiva paşi mai încolo, în intersecţia Baba Novac, am fotografiat cerul din spatele Spitalului Victor Babeş. Am fotografiat cu telefonul. Nu e cine ştie ce, dar am zis să vă arăt. Nu ştiu ce e, incendiu, jocuri de lumini, fenomen optic? Nu ştiu.
21/11/2014
Despre ipocrizia codului vestimentar la teatru şi/sau operă
Codul vestimentar, văzut de englezi
Alexandru, pe care eu îl apreciez foarte mult pentru ceea ce face din hobby (v-am mai recomandat cele două bloguri ale lui, Despre operă şi Despre demnitate), scrie un articol cu care sunt întru totul de acord. Cu detaşarea pe care i-o oferă realitatea că nu e un jurnalist profesionist (dar face jurnalism mai bine decât mulţi oameni care lucrează în redacţii şi îşi dau aere de mari somităţi) şi deopotrivă cu implicarea pe care o dă pasiunea, Alexandru abordează un subiect la ordinea zilei: ipocrizia la români. Citește în continuare
20/11/2014
Prenumele domnului Lică
– Adriane, nu te-am recunoscut!
Galant, dl. Lică o salutase politicos, deşi n-o ştia. Erau singuri în faţa blocului. Femeia avea în jur de 35 de ani. Era înaltă, avea un pardesiu albastru, care lăsa să i se ghicească şoldurile şi sânii. Privelişte reconfortantă. Femeia îl scruta cu o privire mirată, răsfăţată. Îl ruga din ochi să fie Adrian şi s-o ierte că nu-l recunoscuse.
– Îmi pare rău, nu sunt Adrian, a dezamăgit-o dl. Lică.
Şi i-a fost ciudă. De ce să nu fie Adrian, cu o aşa femeie lângă?
19/11/2014
Peste drum de Teatrul Mic
Vedere din Bucureşti. Aici era o grădină de vară, unde vedeai, noaptea târziu, filme bune. Era şi ţânţari, adevărat. Foto (cu telefonul) Călin Hera
13/11/2014
Risipitorii vs. Prins în miezul unui ev pretins
Prins (Petru Popescu) şi Risipitorii (Marin Preda)
Aşa cum am mai zis, citesc de-a valma în ultima vreme, sala mea de lectură fiind vagoanele metroului bucureştean. Norocul meu. Tocmai dau gata romanul „Prins” al lui Petru Popescu. Întâmplarea face ca înainte de asta să fi citit „Risipitorii” lui Marin Preda. Citește în continuare
12/11/2014
Valea fără nume
Vedere din România. Lipsă de imaginaţie pe autostradă. În judeţul Hunedoara. Foto: Călin Hera (mfc)
11/11/2014
Puiul de cioară
Eram în clasa a şasea. Aveam o temă cool la Zoologie: să aducem la şcoală un animal împăiat. Şi pe vremea aia, uneori, ca acum, cu teme date ca să le facă părinţii. Dar noi, N şi cu mine, aveam ambiţia să ne facem temele de unii singuri, chiar şi pe cele mai grele. Dar cum naiba să împăiezi un animal?! Ca să câştigăm timp, am convenit că vom răspunde la această întrebare după ce vom avea animalul, aşa că ne-am concentrat pe rezolvarea primei părţi a problemei: identificarea victimei, apoi capturarea ei. Citește în continuare
10/11/2014
A doua amintire cu ciori
O ştire de vineri (primarul Timişoarei se arăta neputincios în faţa invaziei ciorilor, prea inteligente ca să poată fi stârpite) mi-a adus aminte de câteva întâmplări cu ciori. Prima e din anul 1980, a doua din 1990, ştiu precis. Pun o oglindă în faţa lor, deci vă vorbesc mai întâi despre a doua.
Mă confruntasem cu un hop, viaţa îmi trăsese o palmă, mi se părea că sufăr, sufeream. La vârsta aceea, te aprinzi repede. Mă aprinsesem. Am mers la văru-meu, simţeam nevoia să împărtăşesc. M-a ascultat. M-a lăsat să vorbesc, să spun tot ce aveam pe suflet. Am vorbit pe nerăsuflate. Un pic timid la început, apoi tot mai fără aer. Voiam să scap. Nu ştiu dacă a zâmbit, pot acum să îmi imaginez că a făcut-o (însă foarte puţin). După ce am terminat, mi-a dat un pahar cu apă, apoi a zis: „Hai!”. Îi venise o idee. Citește în continuare
05/11/2014
Vedere din Bucureşti. Toamna în curtea lor
Vedere din Bucureşti. Toamna în curtea lor (mfc). Foto: Călin Hera
29/10/2014
Vilă la frunză verde
Căsuţe pentru păsări în curtea Palatului Stirbei din Buftea. Foto: Călin Hera
28/10/2014
De ce am vrut s-o cunosc pe Shi Jiongwen
Artista Shi Jiongwen din China
M-am nimerit într-o seară (deloc întâmplător) la sediul ICR. Erau mulţi oameni. Mulţi veniseră direct din China. Profesori la universităţi din China, artişti (sculptori, peisagişti, designeri), responsabili culturali, cum se zice. Printre ei – începea un eveniment de amploare, al 6-lea Dialog cultural Europa – China, erau câţiva mai speciali: şapte artişti din China şi Hong Kong care beneficiaseră de rezidenţe în Europa. Petrecuseră adică o lună undeva în Europa (Austria, Germania, Suedia, Irlanda) şi acum veniseră să deschidă Dialogul prezentându-şi experienţa europeană, arătând ce li s-a părut mai interesant. De aceea mă aflam acolo, să prind aceste percepţii. Mă bucur că nu am mers degeaba şi că m-am ales cu ceva. Citește în continuare
24/10/2014
Cum m-am întâlnit cu dl. Lică
Dl. Lică, aşa cum l-a văzut Roxana Soare
Ieşeam din bloc. Ne-am ciocnit unul de celălalt. Fiecare, cu capul în nori. Fiecare, cu norii lui. Destui nori. Ploua, era frig, copacii mai aveau frunze (puţine). Am spus „Pardon!”. „Eu îmi cer scuze, n-am fost atent”, a zis. Voce plăcută. Parcă ar mai fi spus ceva. Dar ne-am văzut de drum. Când am realizat cine e, mi-a fost ciudă. Aş fi avut multe să-l întreb. De exemplu, ce-o fi vrut să spună fiică-mea („Nu eşti chiar aşa bătrân, tati”), când mi-a dat hârtia pe care scrisese „La mulţi ani!”.
23/10/2014
Artiştii din Hong Kong: Chloe Cheuk şi Kenny Wong
Chloe Cheuk, într-o demonstraţie artistică originală pe Sai Yeung Choi, cea mai importantă stradă din Hong Kong. Sursa: http://chloecheuk.com/
Chloe Cheuk şi Kenny Wong sunt doi tineri artişti din Hong Kong preocupaţi atât de proiectele lor artistice, cât şi de viaţa cetăţii. Nu puteau rămâne indiferenţi la demonstraţiile-maraton din Regiunea Administrativă Specială Hong Kong a Republicii Populare Chineze, cum se numeşte astăzi teritoriul întors la China în 1997, după ce fusese concesionat Marii Britanii timp de 99 de ani. Citește în continuare
22/10/2014
Mă gândesc la tine în multe feluri foarte des
Vedere de la mare. Mă gândesc la tine în multe feluri foarte des. Foto: Călin Hera (mfc)
20/10/2014
Doamnele cu coc ale domnului Lică
Dl. Lică a fost întotdeauna intimidat de doamnele cu coc. Când era mai tânăr, îi păreau bătrâne, distante şi severe. La a doua tinereţe, dl. Lică a constatat cu surprindere că aceleaşi doamne cu coc din tinereţea lui parcă îşi păstraseră vârsta de atunci şi, doi la mână, nu mai sunt nici atât de severe, nici distante. Unele au devenit aproape sexy, considering (cum se zice). Dar mai mult decât doamnele cu coc, pe dl. Lică îl intimidează domnişoarele tunse băieţeşte, numărul unu. Aşa l-a zăpăcit Fosta.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 