Vedere din Bucureşti. Arena Naţională aruncă pe cer lumini trăzite. Foto (cu telefonul) Călin Hera
Uneori, dl. Lică preferă explicaţiile poetice celor simple, banale, ştiinţifice. Aşa e clădit el şi, de când Fosta a devenit Fostă, şi-a cam dat frâu liber acestei tendinţe. E el cu el însuşi. Aşa s-a simţit şi când a fost întrebat prima oară despre cerul galben. A căutat explicaţii alambicate, a început chiar să emită o teorie despre extratereştrii, asteorizi, aureole boreale, luni, incendii etc. De toate a inventat, zâmbind în sinea-i.
Când s-a pomenit luat în serios, în a doua seară şi-a amintit de Fosta. Ca şi cum ar fi fost împreună cu ea, s-a simţit dintr-o dată dator să verifice informaţia. Altfel spus, s-a urcat în maşină şi s-a îndreptat către lumină. Era ceva poetic în acest gest, nu zic, dar şi ceva practic.
N-a avut mult de mers, a ajuns repede acolo unde bănuia că trebuia să ajungă de la început. Toată poezia s-a dus naibii în faţa Arenei Naţionale, care lumina bizar, de jos în sus, lumina disipându-se prin plafonul jos de nori, pentru a izbucni vesel şi misterios, la câteva sute de metri altitudine. A fotografiat, apoi a venit acasă. Îi era ciudă că nu a scris istoria pe care se pregătise s-o inventeze. Acum nu mai avea haz.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 
Lasă un răspuns