Bărbaţii pur şi simplu nu înţeleg nimic
Lansare, comenzi ş.a.m.d., aici. | Lance la Să mori ucis de tocul unei… |
 | Kornnn13 la Ilarion și conexiunea parasoci… |
 | Ilarion și conexiune… la Dialogurile ilarionice |
| Ilarion și conexiune… la Dl. Lică şi dl. Smart TV |
…poți primi lecții de viață până și de la un gard pe care vremurile l-au știrbit
care stă locului pe deal (aparent năucit)
puțin mai departe anotimpurile se amestecă aproape erotic
crește iarba se usucă apar frunzele și dintr-o dată coboară haotic
ca într-o poveste despre extaz și agonie
ca în filozofia școlii de gândire „și ce-mi pasă mie?”
Câteodată, văzând o fotografie, îți vine să exclami: e ca un tablou. Se întâmplă și invers: să vezi un tablou și să crezi că e vorba de o fotografie. Simțim nevoia mereu de altceva, căutăm perfecțiunea în altă parte.
…acesta e leacul acesta e lacul
cu îngramadirea lui de stuf vertical
și culoarea pădurii și gândurile trase la mal
câteodată totul plutește mai ales lumina
atunci când soarele se pierde printre
elicele morilor de vânt
dar știi că totul curge totul decurge
tot așa cum mersul pe bicicletă niciodată
nu se uită dar nici nu îți ajunge
-… sau faza de aseară, că nu mai știau nici polițaii ce să zică.
– De parcă în mod normal știu.
– Cum să chemi Poliția să-ți scoată copilul din casă? Auzi, de acum ești major, ieși cu drogurile tale de aici, să nu mai aud de tine, să nu te mai văd, mi-a ajuns, gata!
– Și copilul ce zicea?
– Era drogat și cu un cap (creț) mai înalt decât maică-sa. Dar sunt minor, scrie în certificat. Sunt minor. Repeta în neștire, cu vocea egală, stinsă, în timp ce ieșea cuminte din apartament. Nu i se vedeau pupilele, erau cenușii ca albul ochilor.
Chope Paljor Tsering_revista Expres 1994
Era prin 1993-1994. Am ajuns la Budapesta, împreună cu Dan N. să-l cunoaştem pe ambasadorul lui Dalai Lama în partea asta de lume recent ieşită din comunism. Lucram la revista „Expres”.
Un gard-zid de doi metri înălțime. Un gard cu brâu de beton și uluci din lemn. Alte două din profil metalic. Pisicile trec pe deasupra, câinii pe dedesubt. De peste tot bubuie manele. Boxe de la eMag (1.000 W). Război total între vecini. Fiecare vrea să-și impună maneaua (deși e aceeași). Să moară toți dușmanii. Asta-i viața, ăștia-s banii. E distracție, am zis, că în frunte îmi e scris să-mpușc milionu` cu batalionu`, să danseze femeea, dragăăă Dulcineea, alta ca ea nu-i, pune-ți nene pofta-n cui. Eu, aici, îs Barosanuuu` și mă pșșș pă orășanuuu`!
Domnul Lică își zugrăvește casa. Vrea să-i dea o față nouă vechiului apartament. Adică nu vrea, dar a înțeles că trebuie. Ideea nu îi aparține (e bărbat). I-a sugerat-o, subtil, doamna Meri. Cândva, la lăsatul serii. Dl. Lică a găsit rapid câteva argumente contra: costuri, deranj, răscolirea unor amintiri (vrând-nevrând, ar trebui să deschidă sertare, să mute cărți citite împreună cu Fosta, să descopere cine știe ce micro-comoară pierdută pe sub canapea). Există însă și un argument pro. Și tocmai sună la ușă.
La început a fost mirosul de cafea și abia apoi a apărut, nu și-a dat seama de unde, domnișoara cu fustă scurtă și verde ca o frunză bătând spre toamnă și cu un tricou alb, mulat pe corp. Înțelegea prea bine ce vrea să-i transmită acest gând.
Dar nu tricoul alb și nici măcar boabele de dedesubt, ca de cafea obraznică, nu i-au rămas în minte în acea dimineață cu cer parțial noros, ci senzația. I se părea dintr-o dată că totul are un rost, așa cum, probabil, se gândise și Hikaru Okuizumi atunci când a scris că până și ultima pietricica din albia râului poartă cu sine întreaga istorie a universului. Câteodată, Universul ți se poate dezvălui într-o boabă de cafea. Hai, două.
Am fost să mă întâlnesc cu o veche prietenă. Ultima oară ne văzusem la Hunedoara. Au trecut de atunci mulți ani. Mulți. Atunci, mergeam la Cenaclul „Lucian Blaga”, al cărui suflet era Eugen Evu. Acum, se pare că frecventăm aceeași rețea socială. Așa ne-am regăsit. Te invit la expoziția mea, mi-a scris. M-am dus.
Citește în continuareAzi* l-am cunoscut pe dl. Lică. Adevăratul domn Lică, nu cel despre care scriu de vreo șase-șapte ani. Are 80 de ani, un picior lipsă, o cămașă roșie cu pătrățele negre, groasă, părul alb și conduce un Opel albastru. Obrazul lui e mereu proaspăt bărbierit. E un om bun. Dl. Lică stă la bloc, lângă cel mai frumos parc din București, parcul unde își plimbă aproape zilnic nepoțelul. Citește în continuare
A fost o dată, prin 2016, ca niciodată. Descoperisem „porcușorul”. Îl vedeam peste tot prin oraș, parcă mă urmărea (așa cum, când aștepți un copil, vezi peste tot femeile gravide peste care altfel treci cu privirea, nebăgându-le în seamă). E un fenomen acesta: observăm ceea ce ne interesează. Înainte ca Facebook să ne creeze bule, ni le creăm noi înșine, subconștient.
Citește în continuareUrsul Arthur stă pe gânduri în fața bârlogului, alături de ursoaicele lui preferate, Marița, Agnes și Jennifer. Frunzele abia încolțite încep să foșnească. Dacă s-ar fi bazat mai mult pe instinct și mai puțin pe intuiție, ursul Arthur ar fi găsit că acesta e un semn rău prevestitor. Dar ursul Arthur e mai preocupat să afle care sunt diferențele dintre intuiție și instinct decât să se întrebe de ce Marița, Agnes, ba chiar și Jennifer, au părăsit locul, în grabă. Femele, deh, și-a zis Arthur. A fost ultimul lui mormăit.
Am o cioară cu ciocul de plastic, cu gâtul elastic, cu ochiul din stânga sticlos și sarcastic, cu pene de-un negru monastic – lipite de piept foarte ecleziastic. Cu gheare prelungi (pleonastic) și pieptul umflat cam bombastic. Zboară fantastic.
..încă nu era apus încă puteam
privi de sus
puteam percepe încă (estompat) realitatea
dacă aș fi respirat adânc dacă
aș fi avut naivitatea
să visez
atunci tot peisajul mi-ar fi năvălit în plămânul stâng
aș fi devenit eu însumi peisaj (pe dinăuntru)
aș fi zâmbit nătâng
Omul mic face ochii mari. Se holbează. Pe o piatră se mișcă, nesigur, o insectă. Un gândac încă nedezmorțit. O vietate cu multe picioare, pe care omul mare, trecând pe acolo (cu treabă), o strivește. Se aude un pocnet. A pocnit gândacul. Trecerea lui într-o lume mai altfel e însoțită deci de un pocnet scurt. În urmă rămâne un miros aparte, rece (nu persistă mult). Plus niște ochi bulbucați. Omul mic a învățat astăzi ceva (dar nu știe ce). Omul mare își șterge talpa. Ca să scape de urma verzuie.
Ilarion stă pe bancă în fața blocului și mestecă vorbe în gând. A prins o dâră de soare și se dezmorțește. Îl așteaptă pe băiatul trimis să cumpere pâine, apă, mere și ce-o mai fi. „Ia telefonul ăsta cu tine, să te sun dacă-mi mai vine vreo idee”, i-a zis. Puștiul nu s-a întrebat cum o să-l sune fără să aibă telefonul la el. Dar a văzut că Ilarion n-a numărat restul și nu s-a uitat în pungă. Ci, doar, cu un zâmbet de satisfacție, în aplicația din telefon, aceea care-i numără pașii făcuți zilnic.
Doamna Ana a constatat că e fix o săptămână de când nu a mai ieșit din casă vecinul de la 47, cel pe care nimeni nu-l vede, nu-l aude. Da, ce-i drept, și el e cam tăcut. Nu salută, nu e salutat, nu zâmbește, nu e încruntat (așa ar putea începe Poemul omului invizibil, fără restanțe la întreținere). Au chemat poliția, pompierii. A venit și un blogger. Vecinul era în fotoliu (Netflix). Făcea pe mortul. Truc vechi. L-au zgâlțâit. A clipit. Tentativă de sinucidere, au menționat în procesul verbal. Era mai bună tentativa de a trăi.
Prima oară când ești pe un traseu de creastă, ți-e teamă. Îți vâjâie capul, ți se amestecă frica pură și mândria. Apoi te obișnuiești. Te împaci cu muntele, îl înțelegi, te cunoști mai bine pe tine însuți. Ți se pare firesc să ajungi acolo, să privești de sus. Te simți bine, ești puternic, în formă. Tinerețe fără bătrânețe, asta crezi că ai obținut. Apoi intervine ceva. Pe măsură ce înaintezi în vârstă, ți se pare că în fiecare săptămână e un pic mai sus vârful. În loc să-l urci, îl povestești.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 