Fum negru, înecăcios, ucigaş. Aşa arată iadul. Iadul de vineri noaptea, Club Colectiv, Bucureşti, România. Iadul tăcut. Locul în care bucuria a dispărut în 60 de secunde, izgonită de hidoşenie. Tăcerea iadului, unde nici tânguieli nu se mai aud, a fost spartă, povesteşte unul dintre pompierii care au intrat acolo, în căutare de supravieţuitori miraculoşi (n-a găsit…), de tânguiala telefoanelor mobile rămase pe o boxă. „Erau o grămadă de telefoane şi sunau întruna. Sunau rudele. Am văzut pe unul că suna Naşa”, spune salvatorul, care n-a mai putut salva dinăuntrul iadului decât această imagine teribilă…
Prietenul Laurean mi-a trimis un nou sonet shakesperian, al XXX-lea, pe care l-a tradus. Mă bucur să vi-l arăt, mai întâi în original, apoi în traducerea lui.
Munții Retezat. Cai pe-un picior de plai, pe-o gură de Rai. Lângă lacul Bucura, sub Curmătură. Foto cu telefonul: Călin Hera
Ziua Cârtiţei (Groundhog Day, 1993) este un film la care m-am uitat mereu şi mereu cu plăcere. În film este vorba despre un prezentator al emisiunii meteo trimis să facă un reportaj de la un festival local prilejuit de apariţia la lumina zilei a unei rozătoare care iese din hibernare în aceeaşi zi, an de an. Localnicii folosesc acest pretext ca să spună cum va fi vremea, în funcţie de apariţia rozătoarei, şi să-i tragă un chef straşnic. Pentru prezentatorul meteo e, deja, o plictiseală, fiindcă mai făcuse transmisii asemănătoare şi în anii precedenţi, patru la număr. Atât că, de data asta, i se întâmplă ceva ciudat: dimineaţa se trezeşte în ziua de ieri, a Cârtiţei, ale cărei întâmplări le repetă apoi, la nesfârşit. Ceea ce e amuzant o vreme, pentru că îi permite să facă mici modificări în program, în propriul avantaj (găsiţi trailerul filmului mai jos).
Copac pe care îl vezi doar toamna, deşi e acolo de când lumea. Foto cu telefonul: Călin Hera
Doamna T. Are 93 de ani şi se ţine bine. În afară de mici dureri de spate, când se ridică din pat, insomnii, pete pe picioare şi, din când în când, lipsa poftei de mâncare, compensată însă cu un apetit uriaş în alte rânduri, nu ar trebui să se plângă de nimic.
Lângă Muzeul Leopold, Viena, loc de întâlnire a imaginaţiei. Foto cu telefonul: Călin Hera
Vestea bună este că Parlamentul European a votat o rezoluţie importantă pentru piaţa unică europeană a comunicaţiilor electronice, care implică, printre altele, eliminarea tarifelor de roaming în interiorul UE. Vom vorbi mai mult, vom naviga pe Internet încă şi mai lesne decât deja o făceam. Vom afla totul, instant. Internet la liber, ce poate fi mai bine? Mai bine decât atât e să ştim ce să facem cu acest neţărmurit acces la Tot. Şi să conştientizăm.
Treceam. Oarecum cu grabă, oarecum mirându-mă că e toamnă, minunându-mă. Îmi plac culorile toamnei, nu mă satur de ele. Îmi plac şi atât. Mi-ar fi plăcut să mă nasc toamna. M-am născut toamna. Azi e toamnă. Îmi plac şi băncile. Am o slăbiciune pentru ele. O bancă de toamnă este, deci, un lucru căruia nu îi pot rezista*.
Mi-o fi venit mie ceva, nu ştiu. Mi-o fi dor de copil. Copilul ăla. Mi-o fi venit iar în gând chestia aia despre cei trei Călini şi chestia ailaltă despre cum dl. Lică nu e niciodată singur. Nu ştiu de ce. Dar am o bănuială.
Eugen Evu, 2010, la Castelull Corvinilor. Foto: Remus Suciu
Din triada celor trei grații-arte-muze (pictura, muzica, poezia), încă de copil, în lumea satului și sub mirajul Naturii, prima ispitire a fost cea a obiectelor -jucărie, avionul confecționat din tulei de porumb și cu elice din lemn de soc, din colțul unghiular al acoperișului, morișca de apă pe firul pârâului din Vâlcele Bune, satul tatălui meu și săniuța ori schiurile din troacă veche din salcie… Unealta principală era briceagul dăruit de bunicul meu. Lemnul folosit era accacia robynnia, alunul, cireșul, prunul, butucul de rosa canina…
Dl. Lică a iubit-o pe Fosta dinainte de a o cunoaște. Apoi a iubit-o în fiecare azi mai mult decât ieri. Ca un atlet care doboară zilnic vechiul record cu câte un milimetru. Dar într-o zi, deşi totul era minunat, pe dl. Lică a început să-l înspăimânte gândul că iubirea lor, dragostea lui, ar putea avea o limită. Dacă va pierde un milimetru? Dacă vor intra într-o iubire de rutină? Mai bine ne despărţim. Sau ne sinucidem, i-a zis. Ambii erau foarte tineri. Nu s-au sinucis. A plecat fiecare pe drumul lui.
A fost o surpriză colosală pentru mine. Eram împreună cu nişte prieteni, conectasem aparatul video la televizorul Miraj (alb-negru), apăsasem butonul play. Şi ne-am lăsat transpuşi. Ne-am dat pe mâinile lui Doc Brown şi Matt, fără remuşcări, fără ezitări. Şi am început să râdem, puşi totodată pe gânduri (însă foarte puţin).
Aeul găsit pe un gard din Viena. Foto cu telefonul: Călin Hera
Obsedat de Aeul bucureştean, l-am descoperit pe Aeu şi la Viena. Sau doar mi s-a părut mie? E drept, „vienezul” e mai căţeluş decât purceluşul din Bucureşti. Dar poţi să ştii?
Ploşniţele cerealelor / gândaci puturoşi, dând iama în ghiveciul cu muşcate. Foto cu telefonul: Călin Hera
Dl. Lică deschide fereastra. Îi place aerul curat, de dimineaţă. Îşi scoate pe pervaz pilota uşoară, dar călduroasă, pernele mari şi cearceaful, aşează peste ele pijamalele în carouri şi începe câteva mişcări de gimnastică matinală. Maşina de pâine parchează în spatele magazinelor de la parterul blocului. Intersecţia e încă relativ liberă, dar sunetul claxoanelor începe să crească. Dl. Lică face câteva genoflexiuni, în timp ce de la etajul a treilea urcă un miros plăcut de cafea proaspăt râşnită. Ziua poate să înceapă. Deodată, însă…
Melcul urban aşteaptă ploaia ca să meargă mai departe. Ploaia îl înnebuneşte. Îi holbează ochii. Îl frige talpa lungă. Chemare. Iese din tufiş, din gardul viu, din mica scorbură, din crăpăturile blocului comunist, construit în anii ’80, după cutremur. Simte că nu mai poate sta acolo, trebuie să plece. Să plece atât de departe cât se poate, cât îi permite viteza lui de melc furios.
Universul românilor care s-au născut la ţară în timpul celui de-al doilea război mondial (părinţii sau bunicii noştri, ai celor care scriu pe bloguri) se întindea cale de vreo 20-30 de kilometri, atât cât îi ţineau picioarele. Vedeau mai multe aceia care aveau căruţe, cu care mergeau din când în când la târg – să vândă, să cumpere. Aceiaşi oameni, ajunşi la deplină maturitate, zboară azi cu avionul dintr-o parte în alta a lumii şi comentează probleme pe care le au producătorii auto de peste tot, după declanşarea scandalului Volkswagen.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 