Ultima, de Eugen Evu
Public astăzi o poezie primită de la un bun prieten.
Cea mai frumoasă poezie
N-am s-o scriu niciodată
Pentru că ea, încă de când a fost gândită,
A şi fost împuşcată.
Aşa că, iertaţi-mă, plec să trăiesc
Între ochii fiilor mei şi ai femeii
Fără acest surogat de zid chinezesc
Dintre oglinizile din Casa Scânteii.
Am blestemat mâna care a scris
Şi iubirea mea către lume
Poezia care de şapte ori m-a ucis
Neînţeleasă de nimeni anume
Şi totuşi, şi totuşi, semen al meu!
Nimeni nu a văzut un vers ucigaş
Nimeni n-a văzut cum plânge Dumnezeu
Trădat de cel mai bun prieten din oraş
Şi nimeni nu va îndura vreodată
Ce îndură poetul pentru cântecul său
Aşa cum plânge cântecul meu, iată,
Ca un pumnal scăpat din lacrimi
de un curcubeu…
NOTĂ. Am primit de la Eugen Evu o poezie scrisă în anul 1983. O public pe acest blog fără alte comentarii în afară de unul simplu: am recitit aceste versuri în timp ce televiziunile arată cum zeci, sute de oameni sunt în permanenţă în faţa Clubului Colectiv, aprind lumânări şi se roagă pentru sufletele celor care au murit în incendiul de vineri.
În poezia lui Eugen Evu este despre viaţă, despre creaţie, despre ceea ce arde în interiorul creatorului de artă. Şi mă gândesc că trupa aceea de rock asta făcea, oferea. Şi spectatorii de aceea veniseră: să primească, să împărtăşească, să se bucure.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 
Lasă un răspuns