Universul românilor care s-au născut la ţară în timpul celui de-al doilea război mondial (părinţii sau bunicii noştri, ai celor care scriu pe bloguri) se întindea cale de vreo 20-30 de kilometri, atât cât îi ţineau picioarele. Vedeau mai multe aceia care aveau căruţe, cu care mergeau din când în când la târg – să vândă, să cumpere. Aceiaşi oameni, ajunşi la deplină maturitate, zboară azi cu avionul dintr-o parte în alta a lumii şi comentează probleme pe care le au producătorii auto de peste tot, după declanşarea scandalului Volkswagen.
Mi-e somn, dar trag de mine. E sâmbătă noaptea şi pe ecranul televizorului Miraj curge genericul filmului care m-a absorbit, m-a transportat, pentru o oră şi jumătate, în altă lume. Mi-e somn şi lene să mă ridic din pat ca să opresc televizorul. L-aş lăsa deschis, dar în curând ecranul va fi năpădit de pureci, care vor sfârâi enervant. Trebuie să mă ridic. Doar dacă nu…
Prima mea telecomandă
Atunci mi-a venit ideea. A doua zi, am cumpărat de la magazinul de electronice un întrerupător de veioză şi un prelungitor. Am prelungit cablul de alimentare al televizorului până la patul meu. Am inserat întrerupătorul şi aşa am obţinut o „telecomandă” rudimentară, dar foarte eficientă. Puteam să mă uit la televizor din pat şi să-l opresc fără a-mi schimba poziţia. Puteam asculta la acelaşi televizor programele târzii difuzate de Programul 3 al Radio România. Se întâmpla în perioada alb-negru, în timpul lui Ceauşescu.
Pauză de muzică.
NOTĂ. Titlul acestui articol parafrazează titlul şi referenul unui cântec marca Alexandru Andrieş, „La Telejurnal”. În timpurile pomenite mai sus, programele de televiziune care ocupau cea mai mare parte din emisie erau Telejurnalele – programele de ştiri care, cu precădere, făceau propagandă pentru tov. Nicolae Ceauşescu.
Butoanele televizorului Miraj
Privesc astăzi fotografii cu vechiul televizor şi am nostalgii. Jos, în dreapta, două butoane: unul roşu, altul alb. Important era cel roşu, care pornea/oprea televizorul înainte de invenţia mea cu „telecomanda”. Apoi butonul negru, pentru canale, îmbrăcat într-un „inel” pentru reglajul fin. Nu se prindea decât TVR (şi Radio 3), dar învârteam uneori butonul cu pricina imaginându-mi cum ar fi să prinzi, la fiecare gradaţie, câte un al canal de televiziune. În fine, cele patru butoane pentru contrast, luminozitate, volum, nivel. Cel mai mult mă fascina butonul în dreptul căruia era desenată cheia sol şi care ar fi trebuit să ridice sau să coboare modul sunetului.
Ca să interacţionezi cu televizorul trebuia să te duci în faţa lui, să îl atingi, să-l rogi să îţi arate ce are el mai bun. Era un ritual, o reverenţă făcută unei idei, unei forme (fondul nu merita asta! – alăturez, ca dovadă, programul TV al unei zile de luni – 29 aprilie 1968 – când nu mă uitam la televizor!; era, se pare, mai multă deschidere decât în 1988-1989).
De la Miraj TV la mirajul UPC. Sursa: InfoNaiv
Templul audiovideo din fiecare living
Cam asta e despre poziţiile de privit la televizor dinainte de 1989. De când trag cu telecomanda din orice poziţie, a evoluat şi raportarea la televizor şi la programele de televiziune. Azi, poţi să stai tolănit în canapea şi o zi întreagă, şi mai multe zile, fără să fie nevoie să te ridici ca să schimbi canalul sau, sacrilegiu!, să închizi TV-ul. Templul audiovideo din fiecare living care se respectă cuprinde locuri specifice pentru fiecare membru al familiei.
În ceea ce mă priveşte, atunci când vreau să-mi tihnească, iau poziţia domnului Lică: fotoliu, pahar, semiîntuneric. Mă surprind adeseori urmârind ceva mai mult decât e cazul programe de ştiri, la care mă opresc trecând prin cameră. Parcă aş fi în jocul acela uşor stupid (care prinde bine la copii), în care, la un semn, fiecare trebuie să se oprească şi să rămână nemişcat în poziţia, adesori incomodă, în care l-a prins semnul. Norocul meu, nu se întâmplă prea des asta, altfel aş rămâne naibii înţepenit te miri cum. Mărturisesc, uneori rămân în faţa televizorului ceva mai mult decât e cazul atunci când e transmis vreun meci de fotbal în care e implicată vreo echipă româneasc; de exemplu brava echipă naţională, care a ajuns să ne bucure dacă reuşeşte să bată naţionala Insulelor Feroe – dar asta e o altă discuţie.
Important e că mă uit şi eu la televizor, ca toată lumea, că am programe preferate şi butoane la telecomandă pe care pur şi simplu nu le ating – metaforic vorbind. Prefer în continuare să citesc cartea înainte de a vedea filmul, dar uneori pur şi simplu îmi place să stau lungit (ciudat, nu ştiu pe nimeni care să vrea să se ghemuiască la televizor) şi să mă las uşor manipulat de făcătorii de programe TV. Până la urmă, fiecare e cu jobul lui şi cu timpul lui liber, cât are.
A te lungi la televizor, metoda UPC România
La cei din urmă se vor fi gândit şi domnii şi doamnele de la UPC România, care dau startul unei campanii (sub sloganul „Lungește-te la distracție cât vrei tu!”), bazată pe o promoție de toamnă (Pachet Cinema & Upgrade 500 Mbps) cu reduceri suplimentare de 50% timp de 3 luni. Promoția este activă, iar spotul a intrat pe TV pe 18 septembrie. Îl puteţi vedea, fireşte, şi pe acest blog:
„Practic, orice client care se abonează în perioada promoțională, achiziționând servicii cu o valoare minimă lunară de 70 lei, pentru o perioadă de 24 de luni, primește din partea celor de la UPC 50% reducere timp de trei luni + CADOU la alegere. Cadoul constă fie într-un Pachet CINEMA, fie upgrade gratuit la net de 500 mbps”, precizează cei de la UPC România.
Care sunt, mai precis, cele trei pachete puse la dispoziţie de UPC România?
Pachetul DTV Optim HD
60 de canale (din care 10 canale HD)
25 de canale online, prin serviciul Horizon Go
Preţ 25 de lei/lună (în pachet), respectiv 32 de lei/lună (preţ întreg)
Pachetul DTV Familia HD
Pachetul DTV Maxim HD
Călin Hera. PA-uri şi mirări 
Lasă un răspuns