Tot ce sper e ca Victor Ponta să nu-i poarte ghinion Simonei în finala care începe peste mai puţin de o oră. Prezenţa premierului pe Court Philippe Chatrier e o presiune în plus pentru campioana noastră, dincolo de importanţa meciului şi icnetele puternice ale lui Maria Sharapova. Cred că primul ministru român a greşit plecând la Paris, dar fac o discuţie despre asta în Colţul Naivului. Acum mă gândesc că Eurosport va avea cel mai mare rating ever în România. Toată lumea cu care am vorbit abia aşteaptă finala şi nu ia în discuţie alt program decât să se uite la ea. La ea, adică la Simona Halep disputând finala de la Roland Garros în compania rusoaicei Maria Sharapova.
Cu capul în nori
Eram la semafor, ascultam muzică şi am aruncat un ochi în sus.
Despre avântul publicitar al micului întreprinzător din Sectorul 3

(mfc) Copac chinuit de avântul publicitar al micului întrerprinzător din Sectorul 3. Foto: Călin Hera (cu telefonul)
Am venit în Bucureşti. Din jurnalul unui om care scrie, fotografiază şi se miră
Să zicem că, mergând cu metroul, am găsit câteva foi de hârtie scrise de mână, mărunt. Iată ce scria:
„Am venit în Bucureşti. La Gara de Nord, mai precis. Am stat mai la sfârşit, să nu mă înghesui cu restul călătorilor, destul de puţini. Câteva peroane mai încolo, huiduieli, fluierături, camere de filmat.
Bărbatul cu barbă şi scările de la metrou Piaţa Romană

Fluturaşii lui Iulian Capsali, bărbatul cu barbă, „alunecuş” pe scările de la metrou. Foto cu telefonul: Călin Hera
Am auzit comentariul: „Este cel mai stupid slogan electoral”. Voce de femeie tânără. Erau două tipe, coborau cu grijă scările de la metrou Piaţa Romană (dinspre coloane). În spatele lor, câţiva tineri împărţeau fluturaşii lui Iulian Capsali. Tipul candidează ca independent, pe o platformă radical ortodoxă, având în centru ideea de familie. Se mândreşte cu faptul că are nouă copii şi critică deschis avortul şi „legile anti-creştine şi împotriva firii”. Premiul luat la Eurovizion de femeia cu barbă le-a oferit celor care se ocupă de campania lui Capsali prilejul unui slogan creativ: „Votează bărbatul cu barbă!”.
Copac îmbrăcat de terasa restaurantului
Unde se mănâncă bine. La timpul trecut
Cum să nu te gândeşti că, odată, îndărătul firmei scorojite se afla odinioară un local probabil respectabil? Îmi imaginez ospătari care veneau la serviciu aici şi plecau acasă cu un bacşiş mai mare sau mai mic, ori plecau cu câte vreo fată care îşi făcea veacul pe acolo. Îmi imaginez bucătarul şi femeile care spălau vasele, scrumierele golite prompt, frapierele din aluminiu, notele de plată scrise de mână, umflate mereu (grătarul e la gramaj, nu la porţie, avea 250 de grame, să mor io!), nunţile şi botezurile, beţivanii, cafeaua plină cu zaţ pe jumătate (hai să-ţ ghicesc, frumosule!), camerele de la etaj, faţada proaspăt vopsită a blocului, oamenii din provincie veniţi în delegaţie la Capitală şi eşuaţi aici la o butelie scumpă de vin, copacul care abia se vede în fotografie şi abia se vedea când restaurantul era viu.
Oare la ce se gândeşte tânăra în blugi care reazămă ceea ce, în alte vremuri, era o fereastră mare, cu o perdea verde dată la o parte cât să lase să pătrundă lumina grea a străzii?
Ce spune Vlad Petri despre filmul european
Regizorul român Vlad Petri recunoaşte, întrebat ce este filmul european, că îi e greu să dea „o definiţie globală, care să înglobeze toate tendinţele, căutările, formele de expresie”. Potrivit lui Petri, „e greu de vorbit despre film european mainstream, la nivel de festival şi film independent în aceiaşi termeni”. Vlad Petri mărturiseşte că este interesat de „filme cu impact social, filme care atacă subiecte importante, vulnerabile, marginale.”
Germaine, filmul pe care nu l-aţi văzut încă
Am văzut filmul belgian Germaine aşa cum văd eu filmele atunci când nu sunt pe DVD: pe sărite. Am prins începutul, o mică parte din cuprins şi încheierea. De obicei văd ori numai începutul, ori doar încheierea, ori câte ceva din cuprins, ceea ce mă ajută, fireşte, să-mi dezvolt imaginaţia. (Am explicat aici, altădată).
Trec rapid peste momentul înălţător în care vă spun că mi s-a părut un film OK, pe care nu mi-ar fi părut rău să-l văd cap-coadă.
Copacul cu personalitate
Cum i-am cunsocut pe Alexandros Avranas şi Eleni Roussinou (Miss Violence)
Atunci când Roxana Călinescu mi-a spus că vrea să-mi prezinte pe cineva cercetam cu atenţie nişte liste. Am ridicat ochii şi prima oară l-am văzut pe tip. N-am înţeles cum îl cheamă, dar îmi era clar că e un artist. Părul rebel, pe care nu oricui îi dă mâna să-l ţină aşa, jovialitatea aparte, hainele negre, espadrilele, toate acestea îi dădeau un aer tipic. Mi-a strâns mâna cu putere. Abia când am întins mâna sprea ea (strângere puternică şi delicată), m-am prins. Când şi-a spus numele, am confruntat cu pronunţia învăţată de la Claudiu: Eleni, cu accent pe ultima vocală. Una dintre cele mai frumoase grecoaice pe care le-am văzut. Da, tocmai făcusem cunoştinţă cu Alexandros Avranas şi Eleni Roussinou, regizorul şi actriţa principală din filmul Miss Violence, proiectat la Gala de deschidere a Festivalului Filmului European.
Grecul Yorgos Nousis a cântat pe o chitară primită din România în avanpremiera Festivalului Filmului European
Cu câteva ore înainte de concertul lui Yorgos Nousis (joi, 8 mai, concert live de chitară clasică în sala Institutului Cultural Român), stăteam pe un scaun în foişorul din grădina ICR. Scriam ceva. La un moment dat, au intrat în grădină şi s-au aşezat în foişor doi domni. Tocmai savurasem o îngheţată de vanilie şi sunase telefonul. Discuţia a fost despre, ghici ciupercă, despre Yorgos Nousis. Numele nu e prea greu de pronunţat, l-am citit de mai multe ori, dar pronunţia mea, se pare, n-a fost nemaipomenită întrucât unul din cei doi domni m-a corectat. Am repetat mecanic, spunându-i persoanei cu care vorbeam la telefon că aşa trebuie. De unde am ştiut că aşa trebuie? Omul care mă corectase era foarte sigur de el. Un pic mai târziu l-am văzut pe scenă 🙂
„Cânt în această seară pe o chitară primită de la un prieten drag din România“, a spus Yorgos Nousis înainte de a începe să cânte. Nu ştiu cine e prietenul, dar recitalul, care a inclus o adaptare pentru chitară după Bela Bartok și piese din coloanele sonore ale filmelor Zorba Grecul, Pulp Fiction, Pantera roz, Vremea ţiganilor, a fost mai mult decât agreabil şi urmărit de un public cu adevărat numeros.
Alte detalii, fotografii, găsiţi aici.
Călătoria – un road movie de tip european
Am scris ceva, în Dilema Veche, despre unul din filmele care vor fi proiectate în cadrul Festivalului Filmului European. Mi-ar plăcea ca asta să devină o tradiţie, fiindcă îmi place acest festival şi, bineînţeles, îmi place Dilema Veche. În urmă cu doi ani, scrisesem despre Leii Albi, un film sârbesc interesant (aici, aici şi aici). Acum a venit rândul filmului sloven Călătoria. Mi-a făcut plăcere să văd filmul şi să scriu despre el.
Deocamdată, iată ce am zis despre film:
48 de ore la Tiraspol. Doi ziarişti români în liniile transnistrene
Reproduc mai jos un reportaj pe care l-am realizat în anul 1992 în revista NU, nr. 74/1992 (12-18 mai). Au fost zile nebune, împreună cu Sorin Stanciu. Textul face parte din perioada pre-internet, altfel spus nu cred că mai există pe undeva în format electronic. L-am recitit pentru că am vrut să retrăiesc acele zile, am zis că mă ajută să înţeleg ceva anume din contextul actual. L-am copiat cu emoţie. Iată-l:
Două curcubee deodată
Eu n-am mai văzut aşa ceva: două curcubee în acelaşi timp, pe acelaşi cer. Dacă aş fi babă, aş zice că e semn bun sau semn rău, depinde cine m-ar întreba. Dacă aş fi fizician, aş găsi o explicaţie şi aş scrie o ecuaţie. Un poet adevărat n-ar lăsa să-i scape o astfel de rimă în mijlocul pasajului. Dincolo de orice, nu poţi decât să te bucuri, ca prostu’, văzând aşa minune. Îmi pare rău doar că n-am un aparat de fotografiat mai ‘oţ şi o privire mai puţin discromată. În rest, e bine.
Palatul Prozei Arhiscurte

Vedere din Bucureşti. Palat de vânzare în zona străzii Atena – Aleea Alexandru. Foto cu telefonul: Călin Hera
Cum ar fi să cumperi căsoiul ăsta şi să faci din el Palatul Prozei Arhiscurte? Aş putea spune că am avut acest vis azi-noapte, dar nici măcar eu nu sunt atât de naiv (nici chiar în somn).
La filmare cu Adrian Sitaru şi o amintire cu Ilinca Goia

Fotografie de la filmările pentru spotul Festivalului Filmului European, ediţia 2014. Foto cu telefonul: Călin Hera
Prima filmare la care am luat parte a avut loc cu foarte mult timp în urmă. Prin 1991-1992, dacă nu mă înşel rău. Era un proiect al unor studenţi la IATC. Mi-o amintesc doar pe Ilinca Goia. Am filmat în Gara de Nord, pe un peron, peronul 8, cred. Venea sau pleca un tren, şi cu el iubirea mea. Eu eram prietenul Ilincăi. Ne strângeam în braţe, ne pupam, cut. N-a durat mult, dar îmi amintesc şi acum. Multă vreme, Ilinca Goia a fost preferata mea. Mereu îmi venea să spun „O ştiu, am jucat împreună!”, dar n-am făcut-o. Ar fi fost exagerat :). A trecut destul timp încât să scot la iveală această amintire.
1 Aprilie, Ziua Naţională a României
Propun, reponsabil, declararea zilei de 1 Aprilie ca zi liberă*, astfel încât lumea să stea acasă şi, dacă se poate, departe de Facebook. Pe mine au ajuns să mă plictisească păcălelile specifice, care de care mai ingenioase. Le accept doar pe ale copiilor aflaţi la vârsta inocenţei. Am zis!
* Sau, dacă nu, măcar s-o facem Zi Naţională, măcar să ştim o treabă!


















