Bărbaţii pur şi simplu nu înţeleg nimic
Lansare, comenzi ş.a.m.d., aici. | Lance la Să mori ucis de tocul unei… |
 | Kornnn13 la Ilarion și conexiunea parasoci… |
 | Ilarion și conexiune… la Dialogurile ilarionice |
| Ilarion și conexiune… la Dl. Lică şi dl. Smart TV |
Mai facem o încercare. Poate ultima. Am expus acest subiect în mai multe rânduri
a) pe Naiv,
b) în Evz
c) pe PA-uri si mirări – încă optimist, respectiv dezumflat.
Nu mai adaug acum nimic, doar îndemnul acela străvechi:
un click nu rezolvă nimick.
Dar unirea clickurilor face puterea!
Aici.
Iată un argument, de la Romeo
Misto ideea unei parade a animalelor de circ prin centrul Bucurestiului. Copiilor mei le-a plăcut, asa că ne-am prezentat la eveniment. Duminică seara.
Animalele erau vreo patru cămile, tot cam atâtea lama, vreo cinci cai albi (reusite exemplare!) si doi ponei, albi ei ei. Una dintre cămile era foarte gălăgioasă. Pe alta am vrut s-o fotografiez de aproape si era să-mi lingă telefonul. Oare ce mă făceam dacă îl lingea?
Pe coapsa unei cămile am văzut un „tatuaj” grosier. Fiu-meu s-a supărat pe autorul cruzimii
În afară de animale, erau o grămadă de oameni de circ, îmbrăcați sau dezbrăcate interesant. Defilarea trebuia să înceapă la fără un sfert. A început la fix, „să vină televiziunile”. A trecut repede. Dar a fost haios. Adică altceva.
Weekend linistit, în Bucuresti. Seara de sâmbătă, la Monte Carlo, în Cismigiu. Nu stiu de ce i-au zis asa restaurantului. E drept, n-am fost încă la Monte Carlo să văd dacă atmosfera de pe lacul din Cismigiu seamănă, dar cred că atunci când i-au dat numele nu semăna.
Am avut o masă lângă lac. Rate si barcagii de ocazie. Mâncare rezon. La un moment dat, fiică-mea a apărut pictată pe față. Nu stiu de ce le place copiilor să fie pictati asa.
Era deja întuneric atunci când am văzut lebedele. Cele albe, parcă strălulceau în întuneric (numai telefonul meu, cu care am făcut niste fotografii, nu le-a văzut ca lumea). Cele negre se distingeau greu în noapte. Niciodată nu se amestecă lebedele negre cu cele albe, mi-a zis cineva. Explicatia? Habar n-am. Oricum, stiu că e un mic colt de rai acolo, incredibil, greu de neimaginat asa ceva în mijlocul Bucurestiului.
Domnului inginer nu-i plac subiectele cu tentă sexuală, deşi lucrează pe şantier. Dar îi place doamna expert PR şi îi place când, în timp ce fac dragoste, ca acum, ea îi spune ce simte exact atunci când simte. Vecinii s-au obişnuit cu zgomotul specific şi, îşi închipuie domnul inginer, singurul lor regret este că nu-l pot distinge mai clar.
Acum, domnul inginer îşi ţine respiraţia, cât să audă, limpede, bătaia de la miezul nopţii a pendulului pe care de atâtea ori l-a admirat în holul vecinului.
Îmi place peştera. Când plouă, nu plouă. Când e frig nu e frig, când e rece nu e rece. Îmi place femeia din peşteră. Miroase bine. N-am vrut s-o mănânc. N-am mâncat-o. O am şi acum. O încalec. Ţine de cald. Şi mai e ceva. Nu pricep ce. Îmi place. E bine.
Îmi place la râu. Am încălecat o femeie la râu. Azi. Mirosea bine. I-am dat o broască. Mi-a dat un peşte. Îmi place să mănânc broască şi peşte. Mai mult peşte. Mănânc peşte în peşteră. Îmi place.
Era o seară de joi. Venisem de la birou când a sunat telefonul. Pe vremea aia nu exista telefon mobil.
– Bună, ce mai faci?, mă întreabă o voce de femeie.
– Tocmai desfac o bere.
– Ştii cine sunt?
– Ai o voce foarte plăcută. Dar, mărturisesc: nu-mi dau seama.
– Dacă nu mă recunoşti, înseamnă că m-ai uitat, şi a închis.
Au trecut de atunci 12 ani. Între timp mi-am schimbat locuinţa şi numărul de telefon, m-am însurat, am doi copii şi, uneori, mă întreb cum ar fi fost dacă aş fi recunoscut-o.
Fiică-mea perseverează. Cred că are o doamnă de arte plastice cu idei. Pentru mine, noi.
Să vă povestesc: aseară mi-a spus că a făcut un cartof cu săpun. N-am mai luat-o în râs, eram avertizat de săptămâna trecută, de când cu merele, perele, soarele si sarea. Mi-a explicat că nu stiu ce maro a obtinut amestecând tempera sau acuarela (mai degrabă acuarela) cu nu stiu ce săpun le-a dat doamna.
Dimineată, desenul era la locul lui, în dulăpiorul de la grădinită. L-am luat aproape cu evlavie, l-am scanat si vi-l arăt.
Încă trei comentarii:
1. avem de a face si de această dată cu un „măr cu sare”, element ce tinde să devină marcă înregistrată.
2. desenul de acum seamănă cu precedentul
3. cât despre cartof, dacă mă intrebati pe mine, e cam rotund. Dar foarte maro.
Locul nu-i sărea în ochi decât seara, când lumina neoanelor scălda trotuarul şi-l bucura prosteşte, amintindu-i de vremea când, copil fiind, singurele firme luminoase pe care le vedea erau cele ale hotelurilor de pe litoral, acolo unde, de altfel, a simţit prima oarea plăcerea jocului de noroc, la aparatele în care băga fisele pentru îngheţată puse deoparte pentru joc, ca acum, când însă nu îndrăzneşte să intre: un cazinou de cartier îi pare prea jos, iar unul de pe Calea Victoriei prea sus.
Printr-unul din caietele mele mai vechi (să tot aibă douăzeci si ceva de ani…) am găsit, între pagini pe care mâzgălisem versuri pe care îmi face plăcere să le pun, azi, cap la cap, niste socoteli. Cu sigurantă, la vremea respectivă găseam foarte multă poezie în ele. Acum am doar o duiosie si, poate, un regret, regretul că mă uit ca mâta-n calendar. Da, am si o ambitie: să reînvăt matematică!
după ploaie
ca după un gând tocmai rostit
o anumită stânjeneală a naturii
apoi soarele
copacii tac între ei
NOTĂ. Am publicat această poezie în revista Amfiteatru în urmă cu multi ani (1988).
Alergie la viață
Autor: Leo
Fac alergie la viata.
Asistenta medicala m-a insemnat cu pixul pe antebrate si mi-a picurat substante cu pipeta. Dedesubt, cubitus si radius erau in extaz. M-a trimis afara, nu pentru ca am facut o trasnaie, ci pentru ca mai sunt si altii ca mine. In sala de asteptare, mi-am expus mainile nude curiosilor. Sunt o ciudatenie pana si pentru bolnavi. M-a chemat iar, si mi-a masurat semnele de pe maini. M-a intrebat de una, de alta, iar eu am raspuns nu.
Mai vin si maine, ca tare mi-a mai placut !
Haine
Autor: Leo
Nu-l iubeste, nici nu-si aminteste daca l-a iubit candva. S-a invatat cu el, cum te obisnuiesti cu un sutien stramt si incomod. Alaturi de el, se simtea urata si grasa. Avea acelasi efect asupra ei ca si o rochie care te dezavantajeaza. Insa, ca pe o pereche de sosete care sunt ba prea groase cand intri la caldura, ba prea subtiri cand iesi in frig, il tolera langa ea – nu stia si nu putea sa traiasca nici cu el, nici fara el.
Iar el, ca o pereche de pantofi care te bat, o mai mangaia cateodata…
NOTĂ.
1. Este posibil ca, pe măsură ce va trece timpul si, poate, fenomenul PA se va răspândi, să nu mai fiu în stare, fizic, să pigulesc PA-uri si să le aduc aici. Până la urmă, de la un moment dat încolo, centralizarea e o prostie; puiul trebuie să zboare singur. În orice caz, m-as bucura să mă trageti de mânecă de fiecare dată când scrieti un PA sau dati de vreunul. Măcar o vreme.
2. Leo, nu stiu de ce, dar n-am putut să comentez pe blogul tău, deși PA-urile tale din urmă chiar merită cuvinte de apreciere.
Tati mi-a spus o poveste cu un căţeluş care alerga după o pisică şi a trecut strada printre maşini. A avut noroc fincă o maşină mare, albă, a pus frână şi nu l-a călcat.
Căţeluşul, oricât ar fi vrut să prindă pisica, trebuia să treacă pe zebră. Ştiu ce e zebra, am văzut-o la grădina zoologică. Zebră se spune şi la trecerea de pietoni, aia de la colţul străzii, unde aştept să se facă verde la semafor.
Chiar dacă e verde, tot n-am voie să traversez decât cu tati de mână. Sau cu mami.
NOTĂ. Aici m-am jucat nițel. Adică, mai sus e varianta PA a unei povești pentru copiii pe care v-am mai spus-o, acum ceva vreme.
Fluturaş de prezentare a unei expoziţii Ion Dumitru
Cred că n-am să scap de obsesia asta decât atunci când voi pune mâna pe ea. Nu știu unde ar putea fi, cât ar putea costa, cred că m-aș mulțumi, pentru început, și cu o copie.
Despre ce este vorba? Este vorba despre niște tablouri semnate Ion Dumitru – unul cu o căpiță de fân, altul cu o căruță cu oiștea căzută (sau poate ambele elemente sunt în același tablou).
Am văzut o expoziție a lui în anul 1987, la Bacău (eram în armată, găsiţi aici însemnări din acea perioadă), și m-a marcat. Am scris chiar niște versuri sub impresia expoziției și a imaginilor despre care v-am pomenit la început.
Acum mai am doar acest fluturaș, realizat cu ocazia unei expoziții ulterioare, mult ulterioare, și tare îmi doresc mai mult.
UPDATE. Între timp, mai mulţi prieteni din blogosferă mi-au spus că se vor interesa, că vor întinde nişte fire. Încă nu am tabloul, nici măcar nu m-am apropiat de el, dar e, vorba aceea, on going. Zic.
mi-au spus că nu exişti într-adevăr
o închipuire a mea eşti probabil
ca atâtea altele ce dau buzna amabil
în gândurile mele răstignite printre sâmburi de măr
mi-au spus că totul n-a fost decât o întâmplare
un drum printre ferestre întredeschise tăcute
o pădure născută atunci cu mirare
între două puncte indiferente ale unei zile trecute
mi-am spus că tu nici n-ai plecat
n-a plecat nimeni nici peisajul
râul din vale transmitea el însuşi mesajul
doar tu rămâneai acolo să-l tulburi treptat
Tati mi-a făcut o surpriză. Le-am lăsat pe fete acasă (adică pe mami şi pe soră-mea) şi noi, bărbaţii, am plecat să ne facem de cap. Ne-am dus la mall, ne-am dat cu scările rulante şi am intrat la multiplex.
Erau mulţi copii. Eu îl ţineam pe tati de mână, strâns, să mă vadă toţi. El e tatăl meu, i-am zis unui nene care ne-a rupt biletele. Tati nu s-a supărat pe el.
Filmul a fost fain, era Shrek 3. Nu i-am zis lui tati că-l văzusem pe Dvd. Am văzut că i-a plăcut şi lui şi l-am lăsat să se bucure.
Trebuie să vă spun asta, înainte de a mă apuca de lucruri teoretic mai serioase. Așadar, ieri, luni, mi-am luat o zi liberă. Nu insist să vă spun cât de extraordinar eveniment a fost ăsta.
Fiind eu liber, după ce dimineața m-am delectat cu strigătul cântat al culegătorilor de fier vechi, am fost la prânz să-l iau pe fiu-meu de la școală.
Am aflat că:
– școala e serviciul lui
– carnetul de note e portofelul
– notele sunt banii pe care îi câștigă.
N-am reușit să cumpărăm jucării cu FB-urile lui, dar astea sunt detalii, mi-a plăcut cum a gândit. Am băut și suc împreună, ne-am făcut de cap, vreo două ore (și nici n-am cheltuit prea mult.) Apoi l-am pasat la maică-sa, că trebuia să meargă la ziua unei colege, le mec (cu ce obicei ne-au procopsit ăștia, să facem petreceri la McDonalds!).
După masă am fost eu însumi s-o iau pe fiică-mea de la grădiniță, ceea ce a bucurat-o, expansiv, enorm. Am adus la mine și haine de schimb, că doar nu era s-o duc prin parc, cu rolele, în rochiță și cu ciorapi de mătase.
Am observat, cu surprindere, că a învățat sportul ăsta binișor.
De la cine? Când?
A fost o ieșire grozavă, una din acelea pe care le ții minte toată viața și tu, tatăl, și ea, fiica. De ce? Pentru că sunt atât de rare, fir-ar să fie!
Am încheiat în trombă, cu înghețată, lucru pentru care ne-am luat, seara, porția de papară de la nevastă-mea. A fost un risc asumat. Iată niște fotografii făcute cu telefonul.
Era om în toată firea, îmbrăcat la dungă. Trecea aproape zilnic pe străduţă cu o sacoşă în mâini. Copiii se apropiau, nu ştiu cine-i învăţase, şi strigau „Încotro-ncotro?”. Omul se oprea, lăsa sacoşa jos, îşi lua pălăria în mână şi răspundea, amabil: „Încotro-ncotro.” Apoi pleca. Copiii râdeau, alergau după el şi repetau figura. Iar el răspundea, mereu, după acelaşi ritual, de parcă acest schimb de replici ar fi fost o parolă importantă. După vreun an, n-a mai apărut deloc, poate-şi găsise încotro-ul.
NOTĂ. Iscat de întâmplarea cu fiarele vechi, m-au podidit amintirile despre personaje urbane care-şi au locul, undeva.
Era într-o şedinţă când ea i-a telefonat. Era la mall, avea o problemă.
– Ce faci, pui?, l-a întrebat, dar nu l-a lăsat să răspundă. Ajută-mă, nu ştiu unde mi-am parcat maşina.
I-a venit să râdă, s-a abţinut, a întrebat-o pe unde a intrat în magazin, după ce şi-a lăsat maşina, a închis ochii, apoi a ghidat-o pas cu pas. Au ajuns împreună la maşină.
– Parcă ai fi aici, cu mine, iubitule, s-a alintat ea.
– Aşa e, i-a răspuns, acum sunt centura de siguranţă care te strânge în braţe.
Lenevesc în pat. Fereastra e deschisă. Aud o voce de femeie, uşor cântată: „Fiare vechi, fiare luăm!”, repetată obsesiv de trei-patru-opt-douăsprezece ori, până când n-am mai reuşit să disting (dar altcineva, poate, îndărătul altei ferestre, îşi începuse deja numărătoarea). Am încercat să-mi imaginez persoana cu vocea: probabil o femeie de 20-40 de ani (plajă largă), probabil sfrijită, aproape sigur îmbrăcată în portocaliu, galben, roşu şi verde, urmată de un nene de 25-30 de ani, la volanul unei Dacii papuc, sigur sfirjit şi el, negricios, rulând agale, trăgând din ţigare.
Asemenea personaje ne sunt încă foarte comune. Fac parte din peisajul urban, s-au inserat în amintirile noastre, iar chemările lor cântate, aproape fără excepţie ininteligibile, fac parte din cultura urbană chiar dacă acceptăm, chiar dacă nu. Şi, da, sunt pe cale de dispariţie.
Mereu m-am întrebat: oare e cineva care strigă de la fereastră „Hei, tu, de colo, stai aşa că am eu nişte haine vechi*/fiare vechi/pâine uscată, cât dai pe kil?/urcă să ţi le dau!”? Mereu mi-am răspuns că nu cred aşa ceva. Mereu m-am întrebat cine poate cumpăra oale, pâlnii, capace smălţuite iscat de strigările dintre blocuri.
Probabil că afacerea se bazează pe informaţii, pe prezenţă, pe ceea ce se culege dintre blocuri. Nu ştiu. Mai important mi se pare, acum, aspectul cultural al problemei.
* Multă vreme am crezut, naiv cum mă ştiu, că oamenii ăia caută haine vechi 🙂
Călin Hera. PA-uri şi mirări 