Pregătesc micul dejun. O întreb pe fiica mea (patru ani jumate):
– Vrei o felie de pâine cu pate şi cu brânzică Almette?
– Nu, răspunde ea. E mâncare de chinezi.
– Cum adică? În primul rând, nu-i adevărat…, încep să-i zic.
– Ştiu că nu e adevărat, dar aşa vreau eu să zic, îmi ia ea vorba din gură şi mă lasă fără cuvinte suficient timp încât să treacă apoi, natural, la un alt subiect.