Lenevesc în pat. Fereastra e deschisă. Aud o voce de femeie, uşor cântată: „Fiare vechi, fiare luăm!”, repetată obsesiv de trei-patru-opt-douăsprezece ori, până când n-am mai reuşit să disting (dar altcineva, poate, îndărătul altei ferestre, îşi începuse deja numărătoarea). Am încercat să-mi imaginez persoana cu vocea: probabil o femeie de 20-40 de ani (plajă largă), probabil sfrijită, aproape sigur îmbrăcată în portocaliu, galben, roşu şi verde, urmată de un nene de 25-30 de ani, la volanul unei Dacii papuc, sigur sfirjit şi el, negricios, rulând agale, trăgând din ţigare.
Asemenea personaje ne sunt încă foarte comune. Fac parte din peisajul urban, s-au inserat în amintirile noastre, iar chemările lor cântate, aproape fără excepţie ininteligibile, fac parte din cultura urbană chiar dacă acceptăm, chiar dacă nu. Şi, da, sunt pe cale de dispariţie.
Mereu m-am întrebat: oare e cineva care strigă de la fereastră „Hei, tu, de colo, stai aşa că am eu nişte haine vechi*/fiare vechi/pâine uscată, cât dai pe kil?/urcă să ţi le dau!”? Mereu mi-am răspuns că nu cred aşa ceva. Mereu m-am întrebat cine poate cumpăra oale, pâlnii, capace smălţuite iscat de strigările dintre blocuri.
Probabil că afacerea se bazează pe informaţii, pe prezenţă, pe ceea ce se culege dintre blocuri. Nu ştiu. Mai important mi se pare, acum, aspectul cultural al problemei.
* Multă vreme am crezut, naiv cum mă ştiu, că oamenii ăia caută haine vechi 🙂
Călin Hera. PA-uri şi mirări 