Am vãzut asearã un film pe HBO, Gone Baby Gone. N-a fost nici prea-prea, nici foarte-foarte. Însă a fost o fază pe care vreau să v-o spun. Un tip, detectiv particular (jucat de Cassey Affleck), trebuie să găsească o fetiţă dispărută. O găseşte abia spre sfârşitul filmului, dar se confruntă cu o dilemă: răpirea fusese înscenată.
Fetiţa ajunsese la o familie cumsecade, o aştepta un viitor cel puţin decent. Fusese, cu alte cuvinte, salvată de la doi părinţi naşpa, traficanţi de droguri, drogaţi mai mereu, care, de exemplu, o lăsaseră odată pe fetiţă în maşină vreo doua oră, în bătaia soarelui de august, în vreme ce merseseră la o partidă de cocaină în grup, pe o plajă.
Ei, bine, când a descoperit adevărul, când s-a dus s-o ia de acolo, a avut o discuţie-răscruce cu „tatăl” adoptiv al fetei (Morgan Freeman). „O duci înapoi, la o viaţă ratată? Ce-i vei spune peste 30 de ani femeii disperate, cu o droaie de copii pe care nu va avea cu ce să-i hrănească, cu un soţ beţiv care o bate?”, l-a întrebat Freeman. „Dar ce-i voi spune femeii de succes de peste 30 de ani când mă va întreba de ce, dacă am fost plătit s-o găsesc, s-o duc la mama ei naturală, nu mi-am ţinut promisiunea, am ascuns adevărul, deşi l-am aflat?”, a replicat detectivul (căruia ca-şi-soţia i-a pus în vedere că, dacă anunţă că a găsit fetiţa, îl părăseşte).
Voi ce aţi fi făcut?
Călin Hera. PA-uri şi mirări 