Am vrut să scriu despre asta de când mi-a povestit Ciprian Iancu subiectul, publicat ulterior în Evz. E despre ceva aproape de sufletul meu: echipa de fotbal din Hunedoara. Ciprian a descoperit nişte antrenori ai unor grupe de copii în care am ghicit ceva ce lipseşte atât de mult societăţii noastre: pasiune, implicare.
Nu ştiu cât de mult bravează unul din oamenii aia când spune că e gata să-şi vândă maşina, numai să nu se risipească puştanii (probabil că ştiţi: de curând, echipa Corvinul a fost desfiintată). Mi-a amintit de nea Mitică Pătraşcu, cel care a pus în ghete generaţia de aur a Corvinului, jucătorii cu care Mircea Lucescu a făcut o echipă, a făcut istorie.
Privite din afară, vorbele astea par înflăcărări aiurea. Par patriotism local ieftin. Poate că e doar patriotism local. Dar ieftin nu e. Pentru că eu ştiu cum era atunci. Cum mergeam la stadion, de mână cu tata, ca la templu. Ştiu că se înjura, se scuipa, se mâncau seminţe, se huiduia.
Dar mai era ceva acolo, ceva în plus. Un ceva pe care antrenorii ăştia de la copiii Corvinului se încăpăţânează să-l aibă, absolut inexplicabil pentru observatorul extern.
NOTĂ. Fotografiile au fost făcute, cum altfel?, de amicul meu Remus Suciu. Îi mulțumesc pentru că mă lasă să le folosesc aici.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 