Bărbaţii pur şi simplu nu înţeleg nimic
Lansare, comenzi ş.a.m.d., aici. | Lance la Să mori ucis de tocul unei… |
 | Kornnn13 la Ilarion și conexiunea parasoci… |
 | Ilarion și conexiune… la Dialogurile ilarionice |
| Ilarion și conexiune… la Dl. Lică şi dl. Smart TV |
Prietenul meu Laurean are numeroase calități. Printre ele se află și o slăbiciune frumoasă: aceea că traduce sonete shakespeariene. Mi-a încredințat câteva, vi le încredințez la rându-mi, cu rugămintea să le comentați. Vă mulțumesc.
SHAKESPEARE – Sonet XXXVI
Let me confess that we two must be twain,
Although our undivided loves are one:
So shall those blots that do with me remain,
Without thy help, by me be borne alone. Citește în continuare
Prietenii mei de la DC Communication m-au întrebat dacă vreau să scriu câteva rânduri despre un film de care n-a auzit aproape nimeni. „Binânțeles!”, am răspuns, și mi-au sticlit ochii (nu pot uita o provocare mai veche făcută de Mircea Popescu, despre care am vorbit în mai multe rânduri, aici sau aici).
Ieri am văzut filmul și tot ieri am scris despre el. Aici va fi linkul către locul în care va fi publicat textulețul meu.
Vă spun, în premieră, că m-am uitat cu inters la Leii albi/Beli Iavovi și mi-am dat seama, încă o dată, Citește în continuare
Am deja multe restanţe, dragii mei, şi mă simt pur şi simplu jenant că încă mai treceţi pe aici, în număr mare, mai des decât o fac eu. Asta mă face să re-reconsider poziţia mea faţă de acest blog şi să-mi propun să reiau activitatea pe aici. Dar e greu, e foarte greu, fiindcă am tot mai puţin timp pentru el, timp care tinde spre zero. Dar miza e mare, deci efortul merită făcut. Citește în continuare
Am fost pe cale să şterg spam-ul, ca de obicei (chiar, de ce merg spam-urile, aproape exclusiv în categoriile PA şi 82 de cuvinte despre mine?). Poate că melodia asta e o leşinătură, nu zic. Dar am ascultat-o, fiindcă tânăra Jessica (16 ani) mi se pare că dă valoarea concursului American Idol. S-o vedeţi cum cântă Bohemians Rapsody ;). Na, ce preocupare te pomeni că am avut în această dimineaţă!
Am câțiva studenți, cărora le-am dat ca temă să alcătuiască site-uri, pe platforma WordPress, care să aibă, la o adică, șansa de a se dezvolta. Intenția declarată a fost de a-i familiariza nițel cu bucătăria unui produs media online și de a-i ajuta să le crească niște aripi folositoare. Așa cum mă așteptam de la niște masteranzi în Jurnalism, câteva site-uri sunt cu adevărat reușite, ceea ce mă face să mă mândresc (meritul fiind 100% al lor, trebuie să recunosc!). Citește în continuare
Indicator rutier înghițit de un copac flaămând. Foto: hungreytrees.com
Din una-n alta, am dat peste un site care publică fotografii cu copaci care mănâncă lucruri. Mă rog, mănâncă e un fel de a spune, dar e un fel destul de sugestiv, apreciez. O selecție a fotografiilor găsiți pe digi24.ro, iar site-ul cu pricina, unde puteți încărca propriile voastre fotografii cu copaci flămânzi, e aici.
Lupta dintre matador și taur
O spun din capul locului: nu agreez defel luptele cu taurii. Mi se par barbare, inegale, aduc mai mult a abator decât a sport. E prea mult sânge. Dacă aș fi nevoit să asist la un astfel de spectacol, aș ține cu taurul, dar aș prefera o remiză fără victime.
De ce public, totuși, această fotografie? Citește în continuare
O măsea plombată e o măsea care încă nu a fost extrasă; avantaj eu, că pacientul va reveni. Isidor E. Gavrilescu îşi deschisese cabinetul stomatologic la parterul blocului şi, în primele luni de funcţionare, sunaseră la interfon doar vecinii care nu-şi găseau cartela de intrare în bloc prin buzunarele adânci. Probabil că nu alesese bine momentul. Aşa i-a zis dl. Lică, un bărbat distins şi sfătos, ale cărui sfaturi erau cu atât mai preţioase cu cât rareori se băga în vorbă fără să fie întrebat. Dl. Lică i-a fost, de altfel, primul pacient. Un pacient cumsecade, care a stat cuminte pe scaun, a clătit când a trebuit şi a plătit fără să comenteze.
Peisaj cu flori pe malul lacului, Clubul de golf Augusta, Georgia. AFP/MEDIAFAX FOTO/digi24.ro
De-o vreme studiez cu patos fotografiile pe care le publică de la Mediafax foto și am ajuns, abia azi, la o concluzie, pe care mă grăbesc să v-o împărtășesc: la turneele de golf ar trebui ă fie acreditați câte o duzină de pictori!
Nu cunosc evenimente mai ofertante din punct de vedere peisagistic. Nu m-aș fi mirat dacă aș fi văzut fotografia de mai sus înrămată și expusă în vreun muzeu, sub titlul peisaj cu multe flori pe marginea lacului. Abia când am privit mai atent la fotografia mărită (luată aici de la digi24.ro) am realizat că florile sunt fericiții spectatori ai, hai să folosesc o expresie frumoasă, spectacolului naturii. Am zis.
Dacă-l vezi pe stradă, nu dai doi bani pe el (de Nigel Kennedy vorbesc). Dacă-l vezi pe motocicletă, zici că-i de-acolo. Dacă tipul ia o vioară în mână, te-a dat gata!
Captură din filmul „There's something about Mary”
L-am așteptat vreun sfert de oră. Apoi a venit. Cu pantalonii lui cu ținte și cu ghete de rocker. Cu frizura punk și părul ridicat ca a lui Cameron Diaz în „There’s something about Mary”. În fine, ați reținut ideea.
P-ormă n-ar mai fi atât de multe de spus.
Omul a început să cânte (la o vioară Laufont Guarneri „del Gesu”, am aflat). La început, Bach. Știu că sună banal, dar tipul chiar a umplut scena, de parcă ar fi fost, în vioara lui, o orchestră. Apoi și-a prezentat prietenii din Nigel Kennedy Quintet. Nu-i înșir, că nici nu le-am reținut numele.
Apoi a început ceva așa, ca o ploaie în pădure. Citește în continuare
Pe dl. Lică îl intrigă, după cum e şi firesc, Omul cu ochelarii de cal-putere, vecinul bizar. Nu râde, nu are restanţe la întreţinere (asta i-a zis-o tanti Vica, ea ştie tot) şi e singurul cu lăcăţel la cutia poştală. Uneori nici nu salută. Merge de parcă n-ar vedea pe nimeni, parcă ar avea o ţintă numai el ştiută, de neîmpărtăşit. Merge de parcă ar fi cel puţin maistru la Fabrica de Ace (dar fabrica a fost demolată). Merge încet, la relanti, nelegănat, robotic. Porneşte şi o ţine langa. Acum îl vezi, acum pare că nici n-ar fi fost.
Erau două fetiţe. Prietene bune. Pe una o chema Păcăleala, pe cealaltă Minciuna. Erau vesele, în general. Într-o zi, a venit la ele o altă fetiţă, să se joace. Avea o rochiţă albă, cu buburuze roşii pe ea.
– Ia uite, ai o buburuză pe frunte, o să ţi se urce pe nas!, i-a zis Păcăleala.
Fetiţa s-a speriat, şi-a dus mâna pe frunte, apoi a văzut că cele două noi prietene ale ei râd.
– Te-am păcălit/cu nasu’ prăjit!, a zis Păcăleala, râzând.
A râs şi ea.
S-au jucat cât era ziua de lungă, au râs, au alergat. Spre seară, s-au jucat cu mingea. La un moment dat, Minciuna a aruncat mingea cu putere. Mingea a izbit fereastra unei vecine. Era linişte pe strada lor şi zgomotul geamului spart s-a auzit până departe. Vecina a ieşit, furioasă.
– Cine a spart fereastra?, a întrebat ea, cu mâinile în şold.
Fetiţele erau speriate.
– Ea l-a spart, a spus Minciuna, arătând spre prietena cea nouă.
Vecina le-a certat pe toate trei.
Apoi, când au rămas singure, Păcăleala i-a zis Minciunii că a făcut un lucru foarte urât. A spus ceva neadevărat şi a dat vina pe altcineva.
– Dar şi tu ai spus un neadevăr când ai zis că fetiţa cea nouă are o buburuză pe frunte, a spus Minciuna.
– Da, dar am râs atunci. A râs şi fetiţa cu buburuze. Nu am făcut nimic rău, am ştiut toate trei că e o glumă, a răspuns Păcăleala.
Apoi, fetele s-au despărţit. Minciuna a rămas singură, pentru că nimeni nu mai voia să se joace cu ea. Uneori o strigau, cele două fete sau alţi copii, dar nimeni nu voia să fie prieten cu ea. Nici măcar nu voiau să recunoască faptul că s-ar cunoaşte.
Celelalte două fete au rămas prietene până în ziua de astăzi. Râdeau mereu, erau vesele. Am uitat să vă spun, pe fetiţa îmbrăcată în rochiţa cu buburuze o chema Gluma.
NOTĂ.
Am conceput această povestioară aseară, împreună cu fiica mea.
Am mai publicat-o o dată, în urmă cu ceva timp.
Omul cu ochelarii de cal-putere se trezeşte înainte ca soarele să răsară. Se bărbiereşte pe întuneric. Face economie. Nici plita electrică n-o mai foloseşte. Îşi încălzeşte la lumânare apa pentru cafea. În timpul iernii a scos frigiderul din priză (dar n-a fost o iarnă prea lungă), iar acum, când se priveşte în oglinda din lift (unde e becul aprins), se gândeşte că n-ar fi o idee rea să se transforme în Omul cu barbă şi ochelarii de cal-putere, doar-doar acoperă râurile de pe obraji.
Lebede pe râul Olt, lângă Slatina. Foto: Calin Hera
Treceam râul Olt, spre Slatina (dinspre Craiova). Le ştiam, am oprit anume maşina. Lumina nu era prea bună. Nici aparatul de fotografiat, nici fotograful. Dar am zis să vi le arăt şi să vi le propun, dacă aveţi drum pe acolo.
P.S. Carmen e cu mutatul, zilele astea. Aşa că mut şi eu, cu lebăda albă.
Omul cu ochelarii de cal-putere are ochii albaştri ca un colţ de cer, dar nimeni nu-i vede (nici măcar el).
Omul cu ochelarii de cal-putere iese din bloc. Îi place s-o facă în stil mare, dar încă nu şi-a definit stilul, aşa că intră şi iese din nou. În scara blocului se face curent, ceea ce o supără pe tanti Vica. „Ce faci, omule, ai înnebunit?”. Omul cu ochelarii de cal-putere nu-şi dă seama că tanti Vica vorbeşte cu el. Lucrează la stil. Din cauza abnegaţiei sale şi a curiozităţii înnăscute a doamnei Vica, omul cu ochelarii de cal-putere îşi acroşează vecina. În cădere, femeia se loveşte la cap.
Omul cu ochelarii de cal-putere se întoarce acasă de la serviciu. Bagă viteză. „Salut vecine”, parcă aude şi mormăie ceva. Deschide uşa, bate un cui în perete, bum! Îşi bate nevasta (însă numai un pic). Apoi se culcă cu ea (după ce bea o bere şi mănâncă o porţie de cartofi foarte bine prăjiţi). Omul cu ochelarii de cal-putere doarme pe spate şi sforăie într-o parte. Cam pe când se aud tramvaiele luând curba, omul cu ochelarii de cal-putere îşi ia haina din cui şi îşi vede de drum. Bagă viteză.
De când s-a desprimăvărat, pe dl. Lică l-a apucat cheful să se plimbe prin parc şi, mai mult, să intre în vorbă. Ieri adunase trei-patru ţânci în jurul lui. Le povestea, să vezi tărăşenie, despre Constantin Brâncoveanu (era într-un parc din cartierul cu acelaşi nume). După ce le-a spus cum era cu otomanii şi cum l-au martirizat ei pe bietul domn valah, insistând şi asupra episodului cu copiii, o fetiţă, care cu greu stătea locului, l-a întrebat uşor iritată: „Dar de ce n-a sunat la poliţie?”.
Mi-ar fi plăcut dacă melodia care a luat Oscarul chiar mi-ar fi plăcut. Altfel, show-ul cu Kermit, Miss Piggy & Co. mi-a bucurat tinerețea timpurie. Dar nu-i vorba despre asta.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 