Ilarion era decis să-şi bage degetele în priză. Nu ştia cum o va face (are degete destul de groase), important era că găsise suficiente motive pentru un asemenea gest. În plus, avea amintirea uneo senzaţii care-l tenta. Era la Cercul de electronică, îşi pusese nişte căşti pe urechi, se juca de-a operatorul dintr-un turn de control. Se simţea în stare de lucruri măreţe, inclusiv să-i spună Danei c-o place. N-a apucat, fiindcă Dana, mai glumeaţă, a băgat firul de la căşti în priză, la 220 de volţi. A simţit un fulger globular spărgându-i-se între tâmple, gust de sânge în cerul gurii şi o senzaţie de lumină liniştită, alb-gălbuie. Abia spre seară, acasă, i s-a făcut, puţin, teamă. Acestă amintire tentată i-a ridicat un zâmbet, care a ţinut până la pana de curent care a afectat două cartiere şi l-a făcut să-şi reconsidere planul.
Trei lei pentru 50 de bani urâţi
Moneda de 50 de bani, cu chipul lui Mircea cel Bătrân (2010)
Moneda de 50 de bani, cu chipul lui Aurel Vlaicu (2010)
Când am văzut-o prima oară mi s-a părut de un prost gust desăvârşit. Un galben ţipător, un model încărcat, din care nu înţelegi despre ce e vorba, o lucrare pentru care n-a fost timp, rezultatul unui hei-rup, o făcătură ieftină. Când am văzut-o a doua oară mi-am zis că prima impresie contează. Moneda de 50 de bani din alamă, bătută în anul 2011, cu figura lui Mircea cel Bătrân pe una din feţe, mi se pare o glumă proastă. Citește în continuare
Şapte ani acasă
“Seara, toate pisicile sunt negre, iar noaptea toate femeile sunt frumoase. Dar bărbaţii pur şi simplu nu înţeleg nimic”, gândeşte dl. Lică, cu voce tare. Dar nu-l aude nimeni. Stă în fotoliul preferat, cu paharul preferat în mână, plin până la jumătate cu coniacul preferat, în care plutesc, ciocnindu-se, trei cuburi de gheaţă rotunjite de prea multă şedere la temperatura camerei. S-a făcut destul de târziu şi asta nu fiindcă e deja trecut de miezul nopţii, ci pentru că se împlinesc şapte ani de când dl. Lică s-a despărţit de Fosta.
Înghețată cu zăpadă proaspătă, de Retezat
În copilărie, cam în perioada Marii Traversări a Retezatului, am descoperit gustul înghețatei cu dulceață.
Cunoașteți rețeta? Se ia un borcan cu dulceață (mie-mi plăceau variantele cu vișine, zmeură sau căpșuni), al cărui conținut se distribuie în patru căni. Se adaugă zăpadă proaspătă. Conținutul rezultat se amestecă bine (cu lingura), până când se omogenizează. Se consumă rece 😉
Ei, bine, înghețata astfel preparată la Cabana Pietrele sau la Refugiul Gențiana, în anii 1974-1977 îmi rămâne în memorie ca fiind cea mai gustoasă! Se compară doar cu înghețata de vanilie congelată la Fabrica de Oxigen (am făcut un chef odată, la ziua lui Călin Herban, bazat pe înghețata cu pricina) și cu cea preparată uneori, vara, de mama. Am încercat rețeta și acasă, în Hunedoara, și, ulterior, în București, în studenție. Niciodată n-a mai avut gustul din munții Retezat ai copilăriei mele.
Mi-a revenit această amintire ieri, văzând copiii mâncând zăpadă proaspătă. E o idee proastă, le-am spus, și i-am certat, temându-mă să nu răcească. Ciudat, mie nu mi s-a întâmplat niciodată să răcesc de la înghețata cu zăpadă.
Ce spune un copil de zece ani despre filmele românești
Comentariul unui copil de zece ani, rostită în timpul filmului Loverboy, al lui Cătălin Mitulescu: „Tati, filmele românești sunt mai degrabă filmări”.
Ce pot să comentez, la rândul meu? Că Ada Condeescu merită roluri bune? Că poveștile din filmele romînești se vor foarte subtile și ajung să fie prea încâlcite? Că sunetul rămâne o problemă aparent insurmontabilă (și deranjantă enorm)? Tot copiii spun lucruri trăznite și oferă sentințe precise. Zic.
Riscul de a parca pe trotuar
Maşină-iglu sau riscul de a parca pe trotuar, iarna, în Bucureşti. Foto: Calin Hera
Printre multele Vederi din Bucureşti, un loc de cinste vor avea cele din timpul iernii 2012. N-a fost una atipică, ci una prea puţin asemănătoare cu vara (cel puţin de la un moment dat încoace). Îmi pare rău că n-am făcut destule fotografii, îmi pare bine că am făcut câteva. Pe cea de azi, „Maşină-iglu sau riscul de a parca pe trotuar, iarna, în Bucureşti”, fotografiată pe Dristorului, o trec la fără cuvintele găzduite de Carmen.
– Va urma –
Pietre (înainte de a crăpa de frig)
Pavaj în Parcul IOR (Al. Ioan-Cuza) din Bucureşti. Foto: Calin Hera
Ştiu că se cuvin fotografii înzăpezite, dar fac o excepţie azi şi vă arăt ceva mai subtil, ca un îngheţ la + 12 grade Celsius (da, existã şi o astfel de temperatură!). În felul ăsta atrag atenţia că iar e miercuri şi nu-s cuvinte. Citește în continuare
Extratereştrii lui Mircea Popescu
Am o datorie mai veche la Mircea Popescu. E aproape tardiv acum, cei mai mulţi ştiţi deja despre concursul lui de SF, dar pun şi eu un umăr mic: puteţi trimite până în data de 31 ianuarie, către trilema lui, un text SF în care să vă imaginaţi că tocmai am întâlnit o civilizaţie extraterstră.
Altfel spus, vorba lui Mircea, „scrieti doua-trei pagini (adica de la cinci sute de cuvinte in sus, da’ nu mai mult de-o mie-doua) care sa constituie o povestioara de sine statatoare ce se concentreaza pe si raspunde la intrebarea asta : ce importam si ce exportam in principal in relatia cu extraterestri?”.
Detalii, aici.
Om, raţe şi pescăruşi
Fotograf pe malul lacului IOR, Bucureşti. Foto: Calin Hera
Provocat de Carmen, aduc o imagine din Parcul IOR (mă rog, Al. Ioan Cuza). Azi, chiar, e mult mai iarnă decât atunci când am făcut fotografia. Dar orişicât. Citește în continuare
Călăreţi către Casa Scânteii
Grup de călăreţi, retrăgându-se la bază după parada de la 1 Decembrie 2011. Foto: Calin Hera
Călăreţii te fac să întorci capul. Această propoziţie e falsă. Întorci capul să vezi caii, nu călăreţii. Pe cine interesează cine e omul din şa? Vă daţi seama? Important e calul, nu omul. Asta, da revoluţie!
Fotografia a fost făcută în data de 1 decembrie 2011, după paradă. Mi-au plăcut caii (deşi multă lume se ţinea de nas după trecerea lor; deh, erau balegi aburinde!). Mi-a plăcut faptul că în plan secund se vede fosta Casă a Scînteii (actualmente, Casa Presei Libere. Care presş liberă?).
NOTĂ. Această Vedere din Bucureşti a fost trimisă şi către Carmen. Poate fi şi fără cuvinte, altfel spus.
Arcul de triumf, cu Mănăstirea Caşin în plan secund
Arcul de Triumf văzut dintr-o parte. Partea din care se zăreşte turla Mănăstirii Caşin. Foto: Calin Hera (1 decembrie 2011)
Sunt multe locuri frumoase în Bucureşti. Am zis ceva banal? Treacă. În copilărie eram foarte mândru de Arcul de Triumf. Mândria asta m-a ţinut până când am văzut adevăratul Arc de Triumf, cel din Paris. Când m-am întors în ţară, Arcul nostru mi s-a părut cam provincial. Dar tot l-am îndrăgit şi mi-a fost ciudă că al nostru nu e vândut ca al lor, că nu-l poţi vizita când ai chef, că nu e marketizat.
Şi am mai găsit un atu: această vedere din Bucureşti în care, alături de Arcul de Triumf apare Mănăstirea Caşin. Na, că parizienii n-au Caşin! Au altele, ştiu 🙂
Tarif de criză
Foto-document: tarif de criză. Foto: Calin Hera
Apelez, pentru astăzi, la joia fără cuvinte. Public, adică, o fotografie-document. Un fel de. Face parte din seria Vedere din București.
Om și bicicletă în Șelimbăr
Om și bicicletă în Șelimbăr, cu mașină în planul doi. Foto: Calin Hera
Celebrez Miercurea fără cuvinte cu o fotografie din Șelimbăr (întrucât Carmen a propus o serie sibiană). O las așa, fără cuvinte.
47
Om conștiincios, dl. Lică s-a prezentat la prima oră la cabinetul de radiologie dentară având biletul de trimitere în buzunar. Și-a dat jos pălăria, și-a aranjat nițel părul (deși e tuns nr. 3, mereu e ciufulit), apoi a spus cine e și ce dorește. Doamna de la recepție l-a privit scurt printre gene, i-a zis cât costă, a încasat, apoi a strigat către o tânără zveltă, îmbrăcată cu un halat alb, scurt până peste genunchi și cu ciorapi numărul III, din mătase roșie:
– Monica, fă-i un 47 lu’ domnu’!
Dl. Lică spală vase
Anul Nou l-a prins pe dl. Lică spălând vase. Îl chemase Ilarion pe la el, hai, Lică, bem un vin, mâncăm o sarma, ne amintim vremurile când aveam neveste şi ne uitam la ele, ascultând ce sporovăiau, şi n-apucam să spunem nimic, dar eram fericiţi şi aşa, deşi nu ne dădeam seama. S-au adunat mai mulţi, era şi inginerul Popescu (suspina încă după doamna expert PR), vorbeau toţi şi nu asculta nimeni. Aşa că dl. Lică s-a retras în bucătărie şi s-a pus să spele vase. Tocmai bubuiau artificii, pe-afară. Citește în continuare
Crăciun fericit!
Felicitare de Crăciun. Ecologică. Făcută de Calin Hera, cu o fotografie de Remus Suciu
Diplomă de la Moș Crăciun (pentru copiii cu minte)
Diploma de copil cu minte. Făcută de Roxana
Pentru toți copiii cu minte, de la Moș Crăciun și de la Roxana Soare. Și de la mine.
P.S. Aici ar trebui să se oprească și leapșa de patru zile.
De ce e bun ananasul
Am primit de la MiculPrint:
Ananas si ciocolata chinezeasca
Era in februarie ’89. Copilul se juca pe covor.
– Uite mama, am facut o gradina cu pomi, totul automat. Apesi pe buton si pomii fac ciocolata chinezeasca si ananas adevarat.
Dupa o serie de apasari, taraituri si bocaneli, se intampla: pomii faceau ananas si ciocolata chinezeasca.
Deodata zgomotele au incetat si copilul a devenit serios.
– Mama, eu cred ca ananasul e asa bun fiindca nu se gaseste! Citește în continuare
Moș Crăciun. O abordare binevenită
Felicitare de pe blogul Roxanei Soare
Nu știu dacă Roxana a răspuns astfel la leapșa propusă de mine, presupun că a acționat independent :), dar sper să fiu în asentimentul tuturor reluând aici ultimul desen întâlnit la ea.
P.S. Dar tot nu-l lăsăm pe Moș în pace!
Călin Hera. PA-uri şi mirări 