Caut copii cu minte. Mai precis, caut povești despre copii cu minte. Pentru că-mi plac și pentru că acum e momentul. Și fiindcă m-am obișnuit, de ani buni, să le public. Se pare că blogul meu nu mai e ce-a fost, deh!, și că nu-i suficient să caut doar folosind-ul pe el, sireacul. (CITIȚI aici ce-am adunat.)
Așa că dau sfară-n țară: scrieți un text (dacă are 500 de semne e cu atât mai bine, înseamnă că n-am uitat plăcerea de a scrie Proză Arhiscurtă!) despre un copil cu minte, publicați-l pe blogul vostru și rugați alți cinci-zece prieteni de blogosferă să facă la fel. Aceia care aveți fotografii ale unor copii cu minte, folosiți-le! Hai să dăm roată blogosferei, să învățăm de la copiii cu minte ce e cu viața asta, ce contează și să ne bucurăm, împreună cu ei, că vine Moș Crăciun. Citește în continuare →
Rațe semi-sălbatice în Parcul IOR (azi Al. Ioan Cuza). Foto: Calin Hera
Provocat de Carmen (pentru că azi e Miercurea fără cuvinte), am zis să susțin cauza rațelor semi-sălbatice. Au nu-s ele cel mai bun prieten al omului? Altfel de ce le-ar hrăni cu pâine adusă de-acasă, de ce momentul hrănirii e bifat cu religiozitate în timpul plimbărilor prin parc? Oamenii n-au niciun folos de la rațele de parc, nu le mănâncă, nu le caută ouăle, nu-și fac pufoaice din penele lor. Doar le privesc și le fotografiază. Deci, câinele de apartament are un rival real! 🙂
NOTĂ. Fotografia, făcută într-un început de decembrie neobișnuit de generos (vreme de toamnă târzie), e inclusă în seria Vedere din București.
Vă rog doar atât: să nu mă întrebați prin ce asociație ciudată de idei am ajuns să public, în această dimineață de decembrie mai mult ploioasă decât friguroasă, fotografii făcute într-o altă dimineață de decembrie, una însorită și festivă. Era Ziua Națională și cei de la Armată au decis, premeditat sau nu, să-i lase pe civili să se uite mai de aproape la tehnica de luptă parcată pe banda 1. Copiii au fost cei mai interesați. Cadrele au fost servite, n-am avut decât să fotografiez, așa cum m-am priceput. Citește în continuare →
Mi s-a spus că mulți români au suferit sincer la moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Am văzut imagini în Autobiografia lui Ceaușescu. Am citit câte ceva despre psihologia maselor.
Priviți imaginile de mai sus. Sunt convins că cei mai mulți subiecți sunt sinceri și suferă. Adevărul lor e cel care le-a fost turnat în cap după ce li s-au spălat creierii…
P.S. Am identificat în aceste imagini cel puțin zece persoane care joacă teatru, care fac show de prost gust ca să nu iasă din rând. Ceea ce e la fel de trist.
Am primit de la LePetitPrince un text de aproximativ 500 de semne (cum altfel?) despre un copil cu minte. Mã bucur sã vi-l arãt:
Copil cu minte
– Mama, de ce nu am gasit niciodata in ghete o nuielusa?
– Probabil pentru ca Mos Nicolae crede ca esti un copil cuminte.
– Si… sunt?, intreba copilul cu un glas in care se putea deslusi o oarecare teama de raspuns ( stia el ce stia!).
Dupa o scurta ezitare, mama raspunse cu siguranta:
– Esti un copil cu minte!
De aceeasi parere trebuie ca era si Mosul de vreme ce an de an il trecea pe lista copiilor cuminti si ii aducea dulciuri si jucarii.
Ofertă irezistibilă. Înăuntru au și alcool, of course! Foto: Calin Hera
Întrucât azi e vinerea dedicată studenților și cum e vorba despre studenți de anul I, care la primele ore încă își mai spuneau, când vorbeau despre ei, elevi, și pentru că am discutat de câteva ori despre reducerile de care beneficiază (sau nu) studenții, în general cot la cot cu pensionarii (ca un arc peste timp), și, în fine, fiindcă această introducere într-o frază s-a lungit cam mult și nici nu știu dacă textul de azi va avea cuprins și încheiere, am ales să public pe blog o fotografie simplă, care sunt convins că nu le va face în ciudă, dacă ar vedea-o, ci le-ar trezi doar, eventual, mici nostalgii (dar la vârsta lor nostalgiile sunt numai bune de lăsat deoparte, pentru mai târziu). Citește în continuare →
Nu erau oameni prea cinstiţi în oraşul în care se aplica Legea Talionului. Se obişnuiseră să rămână fără un ochi, să li se taie câte o mână. Unul nu mai rămăsese întreg! Primul căruia i s-au scos ambii ochi ieşea rar din casă; la ce să mai umble pe străzi, să dea cu capul de colţurile clădirilor? Au urmat altul şi altul. Treptat, oraşul devenea tot mai liniştit. Dacă tot e întuneric, măcar să fie acasă. Ultimii doi chiori din oraş s-au pândit, s-au încăierat, iar unul i-a scos ochiul bun celuilalt.
Un foarte serios domn îşi plimbă fiica, o foarte năzdrăvană domnişoară de cinci ani jumate, prin centrul vechi al oraşului. Cei doi discută una-alta. Bărbatului îi place s-o provoace pe fată, să-i pună mintea la lucru. Deseori se amuză în sinea lui şi-i vine să-şi ia odrasla în braţe, s-o pupe, să le strige tuturor că aia-i fiică-sa. Alteori, la fel de des, rămâne fără replică.
Ca acum, când fata îi zice că vrea să facă o scenetă cu Cenuşăreasa, dar are o dilemă:
– Mami, eu nu înţeleg de ce le place celorlaţi copii mâncarea de la Mc Donald’s. De fapt, ştii ce cred? Că este ca fumatul: ştiu că le face rău, dar nu se pot lăsa.
– Da, dar îţi aminteşti că şi tu voiai la Mec?
– Da, însă atunci nu ştiam propoziţia asta! Citește în continuare →
– Tati, de ce-i plac așa mult lui Moș Nicolae ghetele?
Băiețelul care întreabă are vreo opt-nouă ani. E îmbrăcat cu o pufoaică verde, umflată, ca un balon înfipt în două bețe mișcătoare. Picioarele n-au astâmpăr și dl. Lică aproape aleargă după cei doi, foarte curios să afle cum va decurge discuția.
– De ce crezi că-i plac?, întreabă tatăl.
– Păi, n-aduce cadouri dimineața dacă ne facem ghetele seara? Înseamnă că-i plac.
– Poate răsplătește hărnicia.
– … Sau îi place mirosul de cremă de ghete?, îi vine să râdă băiatului.
Nu mai crede în Moș Nicolae de la ultimul Paște, de când i s-a părut aiurea, dintr-o dată, că un iepuraș doldora de cadouri poate țopăi printre blocuri. Dar asta n-are de unde s-o știe dl. Lică, însă e liber să și-o imagineze. După ce își va trage sufletul, desigur. Citește în continuare →
Numai cine n-a văzut-o vreodată n-o ştie. E o prezenţă inedită, dacă ajungi cu privirea la ea având ochii obosiţi de droaia blocurilor comuniste din Titan-Balta Albă. Totodată, după ce o fixezi cu privirea, ţi se pare că e acolo de când lumea, nu doar din 1996, şi că nici n-ar putea fi altfel. Preotul paroh Adrian Niculcea i-a zis „reper arhitectural si sufletesc al cartierului”.
Are 45 de metri înălţime, e din lemn, e construită în stil maramureşean.
Am intrat pentru prima oară în biserica din parc (Biserica Pogorârea Sfântului Duh) în urmă cu vreo 14 ani. Prin 2000-2002 am frecventat-o mai des (am destule fotografii pe hârtie de atunci). Erau preoţi tineri, erau slujbe frumoase, civilizate. Citește în continuare →
Google a oferit jeri astăzi un doodle foarte colorat. Ăsta e enunțul superficial. Mai vreți unul? Google oferă aproape zilnic doodle-uri colorate. Vi se pare cool? Depinde cum privești, depinde ce înțelegi prin cool.
Ceea ce mi se pare cu adevărat important e faptul că google, prin doodle-urile sale, care comemorează/cinstesc/atrag atenţia, le oferă utilizatorilor câte o linguriţă, mai mare sau mai mică, de cultură generală.
Din cei jde milioane de utilizatori zilnici din lumea-ntreagă se vor fi nimerit câteva sute de mii de curioşi care au petrecut câteva minute citind cine a fost Diego Rivera ăsta de i-a dedicat google un doodle şi ce-o fi făcut el la viaţa lui. Unii vor fi ajuns până la Frida Kahlo şi tot aşa. Citește în continuare →
Vedere din Bucureşti. Intrare în spitalul Witting de pe strada Witing. Foto: Calin Hera
Vedere din Bucureşti. Azi, strada Witing şi spitalul Witting. Un lucru bun care s-a întâmplat în Bucureștiul ultimilor ani e acela că multe străzi își poartă cu fală numele, pe clădirile de la capetele străzilor, ici și colo ori chiar în intersecțiile mai importante.
De bucurie, parcă nici nu-ți mai vine să cârcotești. Și ce dacă unele străzi se cheamă cumva într-un loc și altcumva în altul? Şi ce dacă numele oficial al unei străzi mici, dar vioaie şi încărcată de semnificaţii, e scris incorect? Mă refer la strada „Witing”, inspirată după numele spitalului aflat la capătul dinspre Calea Pevnei. Spitalul CF Witting, la el mă refer. Spital înfiinţat în 1918 de doctorul C.F Witting, cel care a pus bazele chirurgiei vasculare din România. După cum se vede şi în fotografiile care însoţesc acest articol, strada a pierdut o literă t, deşi numele domnului doctor care st la originea denumirii actuale le avea, bine-mersi, pe amândouă.
Stâlp cocoșat (la figurat) de cabluri. Foto: Calin Hera
Provocat de Carmen, ca în fiecare zi de miercuri (fără cuvinte), am căutat printre fotografiile făcute în ultima vreme unele care să rimeze cu ghivecele cu Crăciunițe de pe blogul dintre vis și realitate.
Am aflat despre indicele blabla din Dilemateca (de unde altundeva?). Ce se-ntâmplă? Ceva simplu: creatorii site-ului cu pricina au făcut un motor care calculează cât bullshit e într-un text.
Cu cât coeficientul e mai aproape de zero, cu atât textul e mai original, mai lipsit de clișee și mai dens în expresii rare sau originale. Interesant mi se pare faptul că un indice zero poate indica deficiențe stilistice. Înțeleg că un coeficient blabla cuprins între 0,1 și 0,3 certifică faptul că textul conține o cantitate de blabla suportabilă, deci un text de valoare.
Cred că ar fi interesant dacă s-ar pune la punct un blablametru pentru texte în limba română. Spun asta exprimând, firește, rezerve: valoarea literară nu se măsoară științific. Dar, na, e o joacă din care putem învăța, dacă vrem. Citește în continuare →
Intrarea principală în Gara de Nord, văzută dintr-o parte. Foto: Calin Hera
Probabil că tot românul a trecut măcar o dată-n viaţă prin Gara de Nord. Oricât de multe maşini la scară ar avea. De aceea mi se pare firesc faptul ca Vederile din Bucureşti să includă imagini cu gara noastră cea de toate zilele.
Nu vreau să mă enervez acum fiindcă, din felurite pricini, transportul feroviar a fost aproape falimentat în România şi că Gara de Nord, care ar trebui să fie un simbol nu doar al trecutului, ci şi al prezentului şi al viitorului, e parcă mai degrabă un simbol al zecilor-de-minute-de-întârziere-pentru-care-nimeni-nu-şi-cere-măcar-scuze. Citește în continuare →
În aşteptarea lui Moş Nicolae, copiii dau zor să-şi facă ghetuţele. Ghetuţe am zis? Trebuia să spun săndăluţe, ca să fiu în ton cu vremea din Bucureşti. Nu zic, e fain că-i fain. Dar e ciudat. Şi nu, nu cred că ăsta e Semnul Încălzirii Globale (SÎG).
Cina domnului Lică a fost un talmeș-balmeș regesc: mămăligă, brânză dulce, ochiuri, cârnați prăjiți, gogonele, ceapă roșie, fasole frecată (cam mult) plus două păhărele cu palincă. A avut poftă și i-a priit. Iar acum nu poate sta locului. S-ar cufunda în fotoliul lui preferat să privească mai bine în tavan. Dar are mâncărimi. I-a luat mult până să afle cauza acestui neajuns. Inițial a crezut că e de la mâncare. L-a dumirit amicul Ilarion: ”Te mănâncă vecinii de fund”. Ceea ce i s-a părut aiurea.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 