Cele mai mari aşteptări pe care le-am avut atunci când m-am aşezat confortabil pentru a vedea Boyhood (2014, regia Richard Linklater, 2 ore şi 45 de minute) vizau posibilele răspnsuri la întrebarea cine e mai tare, viaţa sau machiajul? Înclinam să pariez că viaţa, dar orişicât, trebuie să rămânem ancoraţi în prezent, în cuceririle tehnico-ştiinţifice, care nu cunosc margini. Deci, problema rămânea deschisă.
Tu pentru câte zeci de milioane te-ai urca în ring cu cel mai puternic om din lume?
Cică s-au înţeles să se bată în 2 mai 2015 la MGM Grand, Las Vegas. „Bunicii” Floyd Mayweather (37 de ani, 47 de victorii, din care 26 prind KO, nicio înfrângere) şi Manny Pacquiao (36 de ani, 57 de victorii, din care 38 KO) vor urca în ring pentru o bursă de 250 de milioane de dolari.
Fazil Say, eu tot voi veni la concert!
Anunţata şi mult aşteptata zi de 16 februarie 2015 a venit mişeleşte în Bucureşti, cu o vreme uşor ceţoasă, mai friguroasă decât ţi-ai fi dorit (după un weekend primăvăratic) şi cu ceva şchiopăituri, ca la un început de săptămână aprig.
Context în care am ajuns încă o dată la vorba strămoşilor noştri, dacii: vânzările online sunt bune, dar ce te faci dacă îţi pică netu’, curentu’ sau pur şi simplu nu poţi să fii online în ălea 10 minute când biletele la cele mai tari concerte de la Festivalul George Enescu zboară cu graţie către melomanii cu mai mare iuţeală de click? Deci, ce te faci? Că nici nu puteai să laşi o sacoşă la coadă, nu?
De-a şoarecele şi pisica
M-am întrebat în mai multe rânduri care pisică e mai simpatică: Garfield, care doarme şi mănâncă (preferă lasagna) sau cealaltă, Tom, care pune la cale planuri diabolice ca să prindă şoarecele, sfârşind însă mereu prinsă ea însăşi între capcane şi mătura mânuită dibaci de stăpână al cărei chip nu-l vedem niciodată? De ce câinele e personajul principal (dă titlul seriei) din Scooby Doo, deşi participă la acţiune alături de oameni? M-am întrebat de ce Porky Pig aduce atât de mult a om şi, totuşi, toată lumea ţine cu Bugs Bunny, care desăvârşeşte metode simple sau foarte sofisticate pentru a-l chinui pe nepriceputul vânătorul, care se bâlbâie, mereu şi mereu, sau tace tâmp, când e întrebat, la mişto: What’s up, Doc?
Oscar 2015. The Theory of Everything – Love story cu Stephen Hawking
Ce poţi afla despre un savant cu care eşti contemporan dintr-un film hollywoodian?, m-am întrebat când am aflat despre The Theory of Everything, filmul lui James Marsh, mai ales că vorbim despre un regizor care s-a remarcat până acum în special pentru filme documentare (a câştigat un Oscar în 2009 pentru documentarul Man on wire). În orice caz, titlul mi s-a părut că face toţi banii!
Incitant pe de o parte era şi faptul că scenariul a fost făcut pornind de la o carte scrisă e fosta soţie a lui Hawking. Pe de altă parte, apare riscul unei poveşti romanţate, mi-am zis, şi am purces să văd minunea.
Oscar 2015. The Grand Budapest Hotel – regizorul, actorii & Co. s-au distrat
Ceva aşteptări am avut pentru acest film, The Grand Budapest Hotel, cu nouă nominalizări la Premiile Oscar şi un Glob de Aur pentru cel mai bun film, dar alt fel de aşteptări decât ceea ce am primit. Citisem că e despre un vestit majordom al unui mare hotel interbelic, care trece prin întâmplări halucinate (nimeni nu ar fi crezut aşa ceva!) împreună cu un loby boy, care-i devine cel ma bun prieten. Un fel de Platon şi Socrate al hotelurilor.
O propunere de nerefuzat
Vă propun o experienţă unică: să faceţi parte din echipa Festivalului George Enescu, ediţia 2015. Fac această propunere în special tinerilor (m-aş bucura ca in această echipă să facă parte studenţi ai mei şi cititori ai acestui blog). Festivalul Enescu, în era în care se află acum, este probabil cel mai important eveniment cultural care se desfăşoară pe teritoriul României. E comparabil cu orice festival de acest fel din lume, iar cei care vin să (în)cânte la Bucureşti sunt crema-cremelor muzicii. E unic, aşa cum v-am spus.
Ce avem noi aici? Falstaff în regia lui Graham Vick, frate!
Un regizor de mare clasă, unul dintre cei mai mari ai momentului (este vorba despre britanicul Graham Vick), a pus în scenă la Opera Naţională Bucureşti un spectacol-eveniment: Fals taff, de Giusepe Verdi. Premiera va avea loc în data de 19 februarie. Distribuţia e alcătuită din artişti români, cu Ştefan Ignat în rolul principal. Bineînţeles că am aflat despre acest eveniment de la Alexandru, întrucât presa culturală de la România are lucruri mai bune de făcut decât să aducă în faţa cititorilor personaje importante ale culturii mondiale. Dar de aceea a fost inventat Alexandru, cu al său blog de mare ţinută, Despre operă, pe care vi l-am propus în mai multe rânduri.
Vladimir Jurowski se ţine de cuvânt: Simfonia a III-a de George Enescu, în premieră la Londra
Bon Rieu! André Rieu, videoclip special pentru Valentine’s Day şi aproape că se mută în România
Oscar 2015. Gone Girl, o Elodia americană

Rosamund Pike, nominalizată la Premiul Oscar pentru filmul Gone Girl (2014). Printrscreen după oscar.go.com
Abia aşteptam aceste zile, cele premergătoare Premiilor Oscar. E, deja, o tradiţie să scriu pe acest blog despre filmele pe care le-am văzut, cele care mi-au plăcut şi cele care nu. De regulă, preferatele mele nu câştigă, dar asta nu îmi schimă opinia, of course. Oricum, e o perioadă care îmi place, mă relaxează şi mă provoacă; sper că şi pe voi.
Aşadar, m-am aşezat confortabil şi am zis să văd şi eu unde şi de ce a dispărut amazing Amy şi ce va face blândul Ben ca s-o găsească. Mă refer, desigur, la Gone Girl (2014), filmul lui David Fincher (îl ştiţi din Fight Club, Seven, The Social Network, The Curious Case of Benjamin Button).
Ce-a ales câinele-filozof: mahalaua sau New York-ul?
Am fost întrebat, Carmen m-a întrebat, ce a făcut câinele dintr-o fotografie pe care am postat-o pe acest blog într-o Miercure fără Cuvinte. Iată faptele (mai jos).
New York, trotuarul de pe partea dreaptă

Vedere din Bucureşti. Câine aşteptând o ocazie să viseze aiurea. Foto: Călin Hera (mfc)
Copaci flămânzi, ochioşi, aparte sau pur şi simplu pofticioşi
Am un comentariu la postarea din Miercurea fără cuvinte de ieri: de-a lungul timpului am văzut şi fotografiat numeroşi copaci flămânzi, ochioşi, unii aparte, alţii pur şi simplu pofticioşi.
UPDATE. Abonamentele s-au cam epuizat în 10 minute

Abonamentele la Festivalul George Enescu s-au epuizat într-o jumătate de oră. Printscreen eventim.ro
„Am reusit sa prind sector L, rand 3, central, pe A2. Hurray!”. L-am citat pe amicul meu Florin, care a reuşit să cumpere un abonament la Festivalul „George Enescu”.
Abonamente pentru Festivalul „George Enescu”
Veşti interesante despre un eveniment care îmi este foarte-foarte drag: Festivalul George Enescu.
- Prima veste: azi, 15 ianuarie, de la ora 10.00, se pun în vânzare abonamentele pentru ediţia a XXII-a.
- A doua veste: festivalul se va întinde pe trei săptămâni mari şi late (30 august – 20 septembrie 2015).
Ştiu că printre cititorii acestui blog şi printre cei ai paginii mele de Facebook se află numeroşi iubitori de muzică bună, aşa că aduc mai multe detalii.
Cristi Ştefănescu: E soarele, vedeţi? Hei, trezeala, neam solar!
Amicul meu pe care îl ştiu de o viaţă de om, să tot fie vreo 20 de ani, Cristian Ştefănescu, cel care era tipu’ ăla ca lumea de la Externe şi cu care n-am mai vorbit decât pe Facebook în ultimii ani, deşi deseori mă îndemn să ies naibii la o bere sau la un vin fiert cu amicii, are, printre multe calităţi, una la care eu ţin foarte mult: scrie al naibii de bine!
A 31-a zi fără soare în Bucureşti. Coafura rezistă
Am tot aşteptat. Degeaba. Încă o zi fără soare în Bucureşti. A 31-a. Debut timid, ceţos, uşor optimist. Umiditate scăzută. Lume apatică. Geci, căciuli, mănuşi. Frâne. La curbe, şinele trosneau. Aveam o zi întreagă înainte. Un soare întreg. Ieri erau 30 de zile de când. Ieri a nins apos, apoi a plouat şi a stat. Ieri a trecut. Acum trece şi azi. N-am mai văzu soare care să apară la ora de lună. Deci, poate, mâine. Coafura rezistă.
Regula orei opt fără cinci
Bucureşti, România. Ora cea mai idioată: opt fără cinci, dimineaţa. Toţi aleargă, toţi sunt în întârziere. Adică nu aleargă. N-au cum, totul e blocat. Pe trotuar, la semafor, un tată îşi ţine de mână copilul. Aşteaptă „să se facă verde”. Ghiozdanul puştanului e uriaş. Deodată, tatăl îşi ia inima în dinţi. Smuceşte copilul şi traversează printre maşinile înţepenite într-o coloană nesfârşită.
– Tati, dar e roşu.
– Acum ne grăbim, uneori putem să încălcăm regula asta, zice bărbatul şi îi pare rău.



















