Afiş The Grand Budapest Hotel, 9 nominalizări la Premiile Oscar 2015
Ceva aşteptări am avut pentru acest film, The Grand Budapest Hotel, cu nouă nominalizări la Premiile Oscar şi un Glob de Aur pentru cel mai bun film, dar alt fel de aşteptări decât ceea ce am primit. Citisem că e despre un vestit majordom al unui mare hotel interbelic, care trece prin întâmplări halucinate (nimeni nu ar fi crezut aşa ceva!) împreună cu un loby boy, care-i devine cel ma bun prieten. Un fel de Platon şi Socrate al hotelurilor.
Ceea ce am găsit a fost, aşa cum am precizat deja, altfel. Impresia mea este că toată echipa, de la regizorul Wes Anderson la Ralph Fiennes, trecând pe la Tony Revolory (mă gândesc că, după filmul ăsta, vom mai avea prilejul să-l vedem prin roluri secundare), Adrien Brody, Bill Murray, Willem Dafoe, Harvey Keitel, Edward Norton, Jude Law, Owen Wilson ş.cl., s-a distrat copios făcând acest film.
Povestea e previzibilă, inutil de relatat. Nu e importantă. Până la urmă, cui îi pasă ce fac actorii ăştia uriaşi? Important e că au fost aduşi laolaltă, să se distreze. Pot fi povestite faze. Multe trase de păr, de amorul artei. Unele, memorabile. Mi-a plăcut şi mie succesiunea de secvenţe în care, aflat la ananghie, M. Gustave apelează la colegii lui, intelectualii de la alte mari hoteluri ale vremii. Fiecare dintre aceştia făcea ceva important în acel moment, de la gustatul supei la acorarea primului ajutor. Fiecare, aflând despre ce şi cine este vorba, lasă totul în seama băiatului şi purcede să-l ajute pe M. Gustave (dând un telefon altuia şi tot aşa).
Mi-au mai plăcut Willem Dafoe, care-şi caricaturizează cu har personajul, Harvey Keitel – e o fază în timpul evadării inspirată parcă din pinguinii din Madagascar, puştiul Zero cu mustăţile lui desenate cu creion chimic (deşi sunt cadre succesive în care ba are, ba n-are) etc. Şi mi s-a făcut poftă de ciocolată bună.
Şi mi-a plăcut eticheta. Îmi place să cred că au existat vremuri în care eticheta era ceva firesc şi larg răspânit. Eticheta din zilele şi vremurile noastre, atunci cân o întâlneşti, e falsă, e snobism.
Un film precum The Grand Budapest Hotel e mai normal să nu îţi placă decât să îţi placă, tocmai fiindcă regizorul, actorii, toată trupa s-au distrat copios, parcă fără să le pese prea mult dacă se vor distra şi spectatorii. Îmi amintesc un film celebru al anilor ’80, Top Secret (1984). Circula pe casete video. Cu Val Kilmer şi Omar Sharif. Fiecare cadru avea în el cel puţin două scene amuzante. Era parodiat tot ce era la modă atunci în materie de Hollywood. Am râs copios. La Grand Budapest… nu parodierea e cheia, ci năstruşnicia. Hai s-o facem lată pornind de la un text de Stefan Zweig, dar în stil hollywoodian. Nu chiar că ne plictisim, dar lumea oricum nu mai e pretenţioasă şi nu e interesată de povestea întreagă, se bucură să-i vadă pe actorii mari prostindu-se sub machiaje cool. Cred că fără o aşa campanie de PR, filmul ar fi trecut neobservat, bănuiesc.
Una peste alta, filmul are 9 nominalizări la Oscar (!), printre care şi pentru regie (Wes Anderson) şi cel mai bun film etc. (eu aş acorda doar pentru Make up şi hairstyling, unii actori super cuonoscuţi sunt greu de identificat, ceea ce e o performanţă, nu-i aşa?) şi a făcut o grămadă de bani: peste 800.000 de dolari în primul weekend în SUA, când au fost doar patru proiecţii (peste 200.000 $/proiecţie!), peste un milion jumate de lire sterline în UK (cu 284 proiecţii), 733.000 euro în Italia (186 proiecţii) şi un mizilic de 20 de milioane de forinţi în Ungaria.
Totuşi, filmul ăsta în care toată lumea se distrează, face mişto, deşi ar fi trebuit să îmi placă mult (cum ar veni, e genul meu), mi-a lăsat un gust asemănător salatei orientale: merge, hmm…, am mâncat ceva, putea fi altceva, acum ce să mai zic, să ne întoarcem la treabă.
Iată şi trialerul oficial:
NOTĂ. Puteţi citi mai jos şi despre:
- Gone Girl, o Elodia americană
- The Grand Budapest Hotel
- filme de la ediţii anterioare ale Premiilor Oscar
Călin Hera. PA-uri şi mirări 