aceleaşi două etaje văruite în fiecare an cu penelul
aceleaşi coridoare lungi şi luminoase
cum e tunelul secret care leagă Castelul
de copilăria mea înfierbântată de idei frumoase
profesorii s-au mai schimbat între timp ştiu prea bine
acolo e gardul de fier dincolo freamătă şoseaua
s-a ajuns la concluzia ca tabla să fie
mai bine verde sau poate s-a terminat vopseaua
curtea liceului a rămas tot aşa ca şi ieri
doar într-un colţ unde odată am văzut un şarpe cu barbă
s-a ridicat un bloc cu magazine la parter
râul e acum un şanţ inundat de iarbă
nu-mi pot uita profesorul de istorie
dascălul meu albit de cuvinte alese
şi nu sunt pustiu tocmai fiindcă-l am în memorie
vorba lui mă mângâie şi acum şi mă ţese
aceleaşi două etaje ora de filosofie
halatul alb de lângă poemul laboratorului de dimineaţă
şi cuvintele dascălului de istorie eu unul
nu le pot uita nici când am iarbă pe faţă
NOTÃ. E o poveste interesantã, cred, cu aceastã poezie. Am scris-o pe când eram în clasa a XII-a, în anul 1986. Pe vremea aceea toþi profesorii mei erau în regulã, nu era vorba despre construcţia niciunui bloc, în fine, nu ştiu ce naiba am avut în cap când am scris-o, când, presupun, mi-a fost dicatată, în somn, într-o noapte. Acum nu mai sunt nici profesorul de istorie, nici profesoara de filosofie, nici profesorul de matematică. Au plecat, din cauza unei boli pe care o urăsc. Doar cu profesorul de fizică, un om de excepţie, mai pot sta de vorbă, dar n-am mai făcut-o de prea mulţi ani. De toţi mi-e dor şi, da, aşa cum spunea Călin cel de 18 ani, nu-i pot uita. Şi nici nu vreau asta.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 