Mergea agale, pe stradă.
Zi de martie, cu nori.
Cerul parcă ar fi stat să cadă.
(Asta îi dădea, cumva, fiori.)
Era ceva în aer, teribil,
ca un fulger nerostit.
Sălciile înverziseră, previzibil,
afișând un optimism nesimțit.
Atunci și-a dat seama ce-l doare.
Îi lipsea ceva.
Era ca și cum ar fi plecat călare,
de parcă ar fi călărit, călărea.
De parcă i-ar fi dat pinteni calului sur,
de parcă i-ar fi șoptit la ureche fugi!
Aerul se netezea pe sine ca un obiect dur,
zgâria ca o coroană de rugi.
Privită din goana calului realitatea e albă.
E ca o algebră. Sau ca o manea?
E ca o mirare șoptită în barbă.
Călărea, dar calu-i lipsea.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 