Am avut o experienţă interesantă, care a început cu un soi de zâmbet superior, prostesc, pentru a trece pe nesimite la o stare aidoma celei în care ajungi în timpul unei lecturi de soi.
Să vă zic: la început a fost senzaţia că mă aflu într-un cimitir de prost gust, îndesat cu cavouri-vilă, cam ca-n cartierele de la marginea localităţilor mai mari sau mai mici. Apoi mi-a venit să râd văzând nişte nume proprii (de exemplu, o familie avea patru băieţi numiţi după numele muschetarilor lui Alexandre Dumas). Atât de tare mi-a venit să râd, încât am fotografiat minunea, să râdă şi alţii.























