Posts tagged ‘Pretentii’

21/05/2010

Un cuvânt inventat în 1965: teleenciclopedia

Mi-am scos si eu pălăria în fata celor care realizează Teleenciclopedia. Recunosc, nu m-am mai uitat de multă vreme la acest program, născut cu câtiva ani (1965) înaintea mea. La ora la care a fost surghiunuit, mi-e aproape imposibil. Recunosc si că am devenit fan Viasat History. Dar, din moment ce 400.000 de oameni urmăresc fiecare editie, ceva-ceva e, încă, acolo. Si nu mă refer doar la vreo ciudată inertie de 20 de ani. Căci e mai mult decât atât. E chiar trudă si pasiune. Si asta se simte, nu-i asa?

Teleenciclopedia cea de toate zilele*
Ce face o emsiune de televiziune să dureze 45 de ani? În primul rând, e ceva ce vine din istorie. Există telespectatorii fidelizati de ani buni.
Teleenciclopedia a fost, ani la rând, o evadare. Aşa cum am văzut sute de mii de chinezi „călătorind” prin lume în incinta celor 5,5 kilometri pătraţi ai Expo­zitiei Mondiale de la Shanghai, tot astfel colindam şi noi, românii din vremea lui Ceauşescu, purtaţi de vocile lui Florian Pittiş, Mariana Zaharescu ori Sanda Tăranu.
Era evadarea noastră de fiecare sâmbătă seara, după telejurnal. O eva­da­re nu doar către lumi inaccesibile, ci şi contactul rar cu un lucru făcut bine!
Iar acum, în plină epocă Discovery, Teleenciclopedia rezistă! Mai sunt, încă, în jur de 400 de mii de oameni care deschid televizorul pe TVR, chiar dacă melodia de generic compusă de Nicolae Kirculescu a fost scoasă din prime-time.
Nu ştiu de ce, dar cred că vom sărbători şi 50 de ani.

* Asta e Tableta TV de mâine

Asculta mai multe audio Muzica
Filmulet primit de la Leo. Nu m-am priceput să ofer decât un link… 😦

21/05/2010

Proză arhiscurtă la ziar

Am lungit un pic un PA mai vechi si am alcătuit o tabletă TV. Am zis să stiti că, într-un fel, lumea află despre proza arhiscurtă, chiar dacă nu-si dă seama. Încă ;). Deja, tabletele, care acum se numesc „Telespectator de nisă”, devin un gen jurnalistic consacrat. Glumesc, desigur. Dar dacă?

19/05/2010

Oameni în Shanghai

Mi-au plăcut, în Shanghai, oamenii. În general. De exemplu, mi-a plăcut deschiderea multora, atunci când vedeau că vreau să-i fotografiez. Multi se bucurau, pur si simplu.


Am făcut această fotografie într-un pasaj, lângă grădinile Yu Yuan, despre care constat că încă nu v-am scris… Am văzut întâi copilul din bratele lui, mic-mic (cred că nu împlinise o lună!), apoi l-am văzut pe tatăl mândru. Am vrut să fotografiez „de la sold”, dar l-am văzut luminându-se la fată si mai mult, la vederea aparatului foto mânuit de un alb. Asa că mi-a oferit unul dintre cele mai deschise zâmbete cu care am avut de a face!

Da, am întâlnit si chinezi care se fereau. Mai ales atunci, cu incidentul, nimeni nu a vrut să spună nimic-nimic. Dar e de înteles, într-un fel. Nu vreau să mă refer azi la aceia temători, ci la ceilalti, cei care voiau să comunice uman.

read more »

14/05/2010

Nemuritorii Phoenix

Am o bucurie de copil la gândul că duminică seara as putea să revăd Nemuritorii (Pro Cinema, de la 20.00). E posibil să nu reusesc asta. Dar tot mă încearcă nostalgia după unul dintre filmele care m-au impresionat cel mai mult de-a lungul adolescentei. Nu atât prin poveste. Dacă tot vorbim despre presupusii oameni de taină ai lui Mihai Viteazu, cei din cartile lui Ioan Dan îmi par muuult mai credibili sau, măcar, mai savurosi. Chiar, stie cineva ce spun dacă vorbesc despre Cae Indru, Ducu cel Iute, Chirilă Zece Cutite sau Costache Caravană?

Până când îmi veti răspunde la această întrebare, postez, pentru coloana sonoră, câteva scene din „Nemuritorii”. Sunt departe de a fi fan Sergiu Nicolaescu, dar trebuie să recunosc că am descoperit muzica celor de la Pheonix gratie lui. Atentie, într-o perioadă în care erau pusi la index pentru că fugiseră din tară!

23/04/2010

Mari actori, roluri mici

Am scris o tabletă TV, marcat de câteva secvente din „State de România”… Nu cred că sunt prea multe de spus în plus.

Starea de „State”

 Unele dintre cele mai greu de uitat momente din vremea studenţiei sunt serile de la Teatrul Mic. Priveam nemişcat la Valeria Seciu, Mitică Popescu sau Gheorghe Visu.

Pe Gheorghe Visu l-am revăzut joi seara, preţ de câteva secvenţe, cât m-am uitat, într-un serial difuzat de Pro TV. „State de Romania” îi zice. Avea o pălărie cu boruri largi (un pic diferită de cea din „Toate pânzele sus”), dinţi de aur şi vorbea nervos, cu un accent căutat ţigănesc, despre un „bulangiu” trimis la o chermeză de domni, în locul unei dansatoare sexy.

Ştiu că , în vremuri de restrişte, a prinde un rol într-o asemenea producţie e mână cerească. Până la urmă, trustul lui Adrian Sârbu a oferit şi oferă şansa unui trai decent multor monştri sacri ai teatrului românesc (le scriu numele cu emoţie: Florina Cercel, Vladimir Găitan, Marin Moraru, Sebastian Papaiani etc.).

Mi-e teamă doar că telespectatorii de azi vor şti despre aceşti actori doar că au jucat în nişte producţii mediocre de pe Acasă sau de pe Pro TV.

23/04/2010

Salvati Bucurestiul de altădată!

Alex Mazilu a început o campanie care merită sprijinită cu toate puterile. El va prezenta, săptămânal, fotografii ale clădirilor rămase din Bucurestiul de altădată, dar care sunt acum în pericol să se dărâme – fie din nepăsare, fie sub lamele buldozerelor.

„De ce sa nu demolam? De ce sa nu radem tot? si sa construim blocuri (eventual, turn) indiferent de locatie, inalte… foarte inalte”, spune Alex, ironic.

Sensibilizarea e primul pas către actiunea de protejare.

Sprijin actiunea de desteparea pornită de Alex Mazilu si sper să-mi pot aduce si eu modesta contributie.

„La intersectia strazilor Pitar Mos, Jules Michelet si Dionisie Lupu, vis-a-vis de un grup de statui pe care timpul le-a imbatranit prea devreme, abia mai respira casa de la numarul 72. Arhitectul Ioan I. Rosnovanu (Ecole des Beaux Arts din Paris) a creat-o in 1884 (dar ce mai inseamna pentru contemporaneitate 126 de ani?…) Casa a fost patronata, printre altii de generalul Alexandru Averescu si sotia sa (1859-1938)” – am citat de pe blogul lui Alex, unde găsiti mai multe detalii.


Casa de la nr. 72 de pe strada Dionisie Lupu. Foto: Alex Mazilu

20/04/2010

Tipa din Gibraltar si, nu în ultimul rând, „suedeza” lui Paul

Paul Gabor scotoceste prin blogosferă si prezintă personaje vii. Scotoceala lui e mai mult decât meritorie; e un efort pe care îl face, se simte de la o postă, cu mare plăcere. Iar rezultatul e extraodinar. Ti-e dat tie, cititorul, să descoperi lumi.

Două exemple:
Dana Nedelea, românca din Gibraltar („Aventura ei se desfasoara in Gibraltar, un minuscul teritoriu in Peninsula Iberica aflat sub tutela Marii Britanii. In Gibraltar exista guvern propriu, ministri si “hartogari” ca peste tot in lume, sunt aprox. 30 de mii de locuitori si peste 100 de formatii de rock.”, asa o introduce Paul)

Lialia, roscata din Militari care a făcut furori în Suedia

19/04/2010

Horoscop

Ştiu oameni care iau asta în serios. Adică, aparent se amuză. Fac miştouri. Dar tot trag cu coada ochiului la cele „serioase”, de pe net sau din broşuri. Aşa, şi? Aşa şi nimic. Cel puţin în cercul meu de cunoscuţi şi în cel al cunoscuţilor de rangul doi (cunoscuţi ai cunoscuţilor), nu se iau decizii în funcţie de ceea ce scrie la horoscop.

Eu am trei amintiri cu horoscopul. Prima e din vremea studenţiei. Se schimbaseră vremurile, era în primele luni ale anului 1990, scriam la revista ING (a Politehnicii), şi aveam de umplut rapid un colţ de pagină rămas gol. Am „tras” un horrorscop la mişto, că se purtau atunci horoscopuri prin toate publicaţiile.

Două zile mai târziu, eram în tramvaiul 34. Pusesem ochii (aşa, estetic) pe un pâlc de trei tipe foarte vesele. Ce zic eu vesele, râdeau în hohote! M-am apropiat. Din ce în ce mai mult. Şi am văzut că râdeau citind horrorscopul. M-am simţit cu conştiinţa datoriei împlinite. Am scris despre asta şi aici (şi mi-am luat-o!).

Despre a doua nu vreau să povestesc. Persoana căreia i-am editat o vreme horoscopul activează încă, e o somitate, cred, şi îmi spunea că ea chiar studiază înainte de a spune ce şi cum.

A treia întâmplare e legată de un puştan de 16 ani, care se apucase să scrie la un ziar local dintr-un oarecare oraş. La un moment dat, pe lângă alte nimicuri importante pe care le scria acolo (era foarte talentat), a trebuit, nu ştiu de ce, să scrie rubrica horoscop. A dat o notă personală subiectului şi a ţinut rubrica respectivă vreo 4-5 luni.

Finalul a urmat unei întâmplări anume: o mătuşă a vizitat-o pe mama puştiului spunându-i cât de încântată e de horoscopul din ziarul local, mult mai buna, incomparabil!, decât cele din ziarele de la Bucureşti. „Numai de-aia cumpăr ziarul ăsta, pentru horoscop. Mă nimereşte la fix. Nu fac nimic până nu citesc horoscopul”. Când a aflat una ca asta, puştanul a renunţat la această îndeletnicire. Nu poţi să te joci „din burtă” cu soarta semenilor.

Voi ce experienţe aveţi cu horoscopul?

14/04/2010

O lume de basm

Fotografie făcută în august 2009 în parcarea Mănăstirii Humor. Foto: Călin Hera

Fotografie făcută în august 2009 în parcarea Mănăstirii Humor. Foto: Călin Hera

A găsit usa fortată, casa în neorânduială si, mai grav, peretii mânjiti cu sânge. Micutii, trei la număr, zăceau fără viaţă. Capetele le fuseseră tăiate şi aranjate în fereastră, rânjind.

Din casă nu lipsea nimic de valoare, deci nu jaful fusese scopul acestor fapte reprobabile. „Plecasem la piaţă, să iau de-ale gurii pentru micuţi. N-am lipsit mult, poate vreo oră. Hai, două”, a declarat ruda celor trei victime, care a indicat un suspect principal.

read more »

13/04/2010

Asa simte el, muzică

Fotografia am găsit-o în revista Felicia.

Azi dimineată m-am întâlnit la metrou cu Adi Dobre. Mereu povestesc cu plăcere cu el. De astă toamnă, îmi spune, nu s-a mai uitat la Stiri. Un om întelept.

Totusi, în urmă cu câteva zile, s-a nimerit la o terasă unde plasma era fixată pe Pro TV. „Parcă era altă lume. Crime, accidente tragice, parcă toti românii doar asta au în minte, să-si dea în cap”, mi-a zis. Apoi mi-a spus că se bucură că stirile TV au ajuns doar niste tâmpenii fără de care se poate trăi. Si încă bine. Că vede oameni normali la metrou, că vin pe blogul lui (unul cu o scriitură aleasă) zeci de copii de 20 de ani din Ploiesti care gândesc normal. M-a bucurat injectia de normalitate din discutia cu Adi Dobre.

Câteva minute mai târziu am descoperit o altă insulă de normalitate: interviul cu Matei Bucur Mihăescu.
„Asa simt eu: muzică”, a răspuns pustiul la o întrebare a lui Dan.

Ca de obicei, povestea personajului ales de Dan se scrie sub ochii nostri. La interviu poate participa oricine vizitează Ziarul de la ora 5; cu totii sunt chemati să pună întrebări. Vă chem si eu să intrati într-o lume deosebită. O lume asa cum trebuie să fie.

13/04/2010

A fi sau a nu fi cu dividi

A ajuns şi Dilema Veche să vândă revista ca anexă a unor dvd-uri… Vestea e proastă numai pe jumătate.
Hai să privim, totuşi, şi jumătatea plină a paharului: e un prilej de a aduna colecţia Charlie Chaplin, ceea ce e ok.
Ar fi trist însă ca doar aşa să se salveze Dilema, unul dintre cele mai bune săptămânale care apar în România (nu cred să existe vreun alt loc cu aşa o concentraţie mare de semnături grele pe pagină).

09/04/2010

Case la marginea Timişoarei

Vă arăt, fără alte comentarii, o fotografie care spune ceva mai multe lucruri decât o mie de cuvinte. E făcută de amicul meu Adi Pîclisan, la marginea Timisoarei.

08/04/2010

Legile blogosferei decente

Legea 1 a postărilor comunicante
Scopurile scrierii într-un blog: comunicarea, împărtăşirea, perfecţionarea scrisului, învăţarea.

Principiul desfătării
Citeşti un text într-un blog fiindcă îţi place, te desfată, afli ceva nou.

Legea legăturilor
Blogrollul e un instrument egoist care ajută la navigarea mai lesnicioasă printre blogurile pe care le citeşti cu plăcere.

Teorema skimbului de link
Schimbul de linkuri e permis, tot aşa cum e permis şi neschimbul. Prezenţa sau absenţa dintr-un blogroll nu te face nici prieten, nici duşman cu alcătuitorul blogrollului.

Legea comercială
Scopurile comerciale nu sunt de condamnat, dar pot altera comunicarea.

Legea bunului simţ
Bunele intenţii şi bunul simţ sunt necesare.

Axioma zero
Meschinăriile sunt triste.

22/03/2010

Hai să ne punem împreună miere în ceai!

 

Singurul lucru pe care vreau să îl adaug este că vă astept cu drag.
În program, în afară de maldărul de cărti ce se vor vinde ca pâinea caldă (fireste!), vor fi câteva discursuri interesante, ale unor oameni care stiu ce spun, plus momentul care îmi plăcea de nu mai puteam când eram ceva mai copil: spune-i lu’ tanti o poezie! Cu alte cuvinte, cine vine primeste bonus momente de fâstâceală cu mine 😉

UPDATE.
Da, m-as bucura dacă ati populariza cumva vestea. As vrea să afle toti cei care ar putea fi interesati. Adică, mi-ar face plăcere. Dan mi-a luat-o deja înainte. Multumesc.

14/03/2010

Interviu cu un tip serios :)

Da, am acordat şi interviuri 😉

14/03/2010

O frumoasă zi de 13

Nu doar că am cartea, dar nici n-o mai am. E o figură de stil, mai am câteva exemplare. Ideea e că ieri am lansat-o, într-o încăpere în care, spunea o ghidă a Castelului Corvinilor, Matei Corvin avea crama. (Nici urmă de butelci, însă, doar ceva ulcioare de pe vremea dacilor, reconstituite.)

Ziua am început-o alcătuind un fel de comunicat de presă, pe care l-am printat la un centru din oraş, aflat lângă Parcul Corvin. Băieţi faini, am ajuns acolo înainte de ora deschiderii (era nouă fără un sfert) şi unul dintre ei a lăsat deoparte hamburgerul, să mă ajute să încropesc un afiş.

La 9.20 lipeam afişe lângă Casa de Cultură (aici – soţia mea şi fratele meu; eu mă dădusem câţiva paşi înapoi, să fotografiez)

Câteva minute mai târziu lipeam un afiş la poarta de la intrarea în domeniul Castelului. Notă – pe zid nu prinde prea bine scotch-ul.

Pentru că le făcusem, am mai lipit câteva afişe (nu multe!) de-a lungul traseului până la crama poetică. Notă. Am cerut voie să fac asta, dar am uitat să le dezlipesc pe toate la plecare, cred că au mai rămas vreo două…

Am făcut câteva aranjamente cu scaunele (n-au fost destule, aveam să constat, mulţi oameni au stat în picioare). Lansarea propriu zisă a început la 12.09. Participanţii au fost foarte punctuali, dar a durat mai mult primirea lor. În plus, ba-mi venea să trag de timp, ba-mi venea să-mi zic „hai să începem odată!”.


Aici am privit sala, apoi am început. Eugen Evu e lângă mine, tocmai îşi pusese ochelarii. Remus Suciu trăgea deja primele instantanee. Notă. Fotografiile din această postare sunt făcte de fratele meu, cu excepţia celei de la început

L-am rugat pe Eugen Evu să vorbească în deschidere, pentru că eu parcă nu aveam voce. (Trebuie să vă pvestesc cândva despre prima oară când am vorbit în public – invitaţilor mei la lansare le-am spus 😉 ) După ce l-am rugat asta am tăcut. Am avut curajul să-i privesc pe cei vreo 40 de oameni din sală şi mi-a venit să plâng. Ştiu, nu sună deloc bărbăteşte, dar mi-am oprit lacrimile cu mâna. Au foarte intense acele 2-3 minute în care m-am forţat să nu plâng. Nu era vorba de lansarea cărţii mele. Era vorba că toţi acei oameni veniseră să mă vadă şi să mă asculte pe mine, că eram la Castel, că îl simţeam, cumva, pe tata acolo. Îmi retrăiam copilăria şi adolescenţa, îmi aminteam năzbâtii şi mirări. Au fost două-trei minute intense.

Eugen Evu vorbit foarte frumos despre mine. M-a ridicat până la tavan, un tavan destul de înalt, dacă mă întrebaţi pe mine. Apoi am vorbit şi eu. Nu-mi pregătisem un discurs, deşi ar fi fost o idee bună. Am improvizat, am făcut paranteze, chiar am glumit. Cred că am trecut cu bine de cele 2-3 minute. Mă amuzam chiar atunci când provocam bliţurile să bliţuiască, cu câte o ridicare de mână.

Am provocat sala să-mi pună întrebări, să mă scoată din încurcătură, atunci când vreo emoţie mă lovea prea tare. Apoi, oricât am amânat, a trebuit să citesc câteva versuri (Pe deal, Nebunul de pe muntele Olimp, Linişte ca o brumă). Cred că a fost groaznic. Eugen Evu mi-a dat clasă şi aici – a citit Târziu e.

Apoi, din senin, a urmat momentul fiului meu. A zis, cu o îndrăzneală pe care nu i-o bănuiam, că vrea să citească şi el. L-am chemat lângă mine. Când s-a văzut faţă în faţă cu sala, i-a mai pierit, cred, din îndrăzneală. Sau o fi fost altceva. Ideea e că s-a strecurat, nu ştiu cum, la mine în braţe. „Ce să citesc?”, m-a întrebat. Am deschis cartea la Îmi pun singur miere în ceai. Cred că a citit mai bine ca mine. Eu mă simţeam…, cum oare aş putea să descriu ce simţeam?


Acesta a fost un moment unic, neplanificat, greu de descris


Sesiunea de autografe a fost cea mai uşoară. Atunci când scriu îmi place cel mai mult. Tot ceea ce îmi doresc e ca nimeni să nu fi plecat acasă fără carte. Mi-ar părea foarte rău să fi fost cineva pentru care să nu fi ajuns…


Am fost înconjurat mereu de copii. Cel puţin la momentul autografelor, au fost mereu în preajma mea copiii mei, nepoata mea, copii ai prietenilor

Am cunoscut oameni fain cu ocazia asta, am revăzut mulţi oameni faini. A fost ceva de suflet. Îmi doresc ca şi lor să le fi plăcut, să fi fost şi pentru ei un moment măcar agreabil, ca să zic aşa. Am declarat lansarea închisă la ora 14.00.
E fain să lansezi cărţi!

NOTĂ.
Le mulţumesc tuturor celor care au fost alături de mine, de data asta la bine. Celor care au venit la lansare, celor care m-au însoţit cu gândul, celor care au scris atât de frumos despre mine. Vă voi răspunde, fiecăruia şi sper ca toţi aceia care îşi doresc să aibă cartea mea s-o aibă. Pentru cei din Bucureşti, un prilej va fi lansarea din Capitală – Nicolae Tzone insistă să o facem în cel mult două săptămâni 😉

05/03/2010

Limba pe care o grăiesc nu-i limbă de nimic

La câteva săptămâni după ce am scris prima oară despre băiasii de lângă Pecs, am revenit cu un articol (semnat de Dan Necsa) despre deschiderea unui liceu al băiasilor.

 


articolul cu pricina

Pentru cei care nu stiu despre ce vorbesc, câteva cuvinte: am descoperit (fără a fi cine stie ce exploratori) în Ungaria, lângă Pecs, o comunitate de oameni care foloseau limba română din timpul lui Tudor Vladimirescu. Plecaseră din România pe vremea pandurului, la o dezrobire. Prin cine stie ce miracol, oamenii si-au păstrat traditia, cultura, limba aproape intacte, timp de 200 de ani (mă rog, vreo 170). Un posibil secret: povestasul, cum i-am zis atunci, probabil sub influenta eroului lui Llosa (stiu, în Amazon era un pic altceva), seful comunitatii care îi aduna pe toti, seară de seară, să le zică povesti.


mi-a plăcut enorm această fotografie, găsită într-un album de-al băiasilor

 

Când i-am întâlnit noi, vorbeau un amestec de română arhaică si ungurească nouă (aproape fără cuvinte tigănesti). Adevăratul descoperitor a fost Tibor Derdak, un prof de franceză repartizat în satul băiasilor, căruia graiul lor i s-a părut ca prea are sorginte latină (când l-am cunoscut, Tibor vorbea cursiv româneste, mă rog, cam arhaic, din manuale si din interactiunea cu copiii băiasilor) si cu povestile lor).

05/03/2010

Amintiri din videocopilărie

Nu stiu altii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la casa părintească din orasul transilvan, la camera de zi în care, prin anii 1984 – 1985, ai mei asezaseră sub măsuta televizorului un aparat video recorder, care torcea usor, de ni se înroseau ochii duminica, spre dimineată, după asa mult privit la filmele traduse de Irina Nistor, parcă-mi saltă si acum inima de bucurie. Cum altfel decât răscolit de amintiri fru­moase poti fi când privesti grila de programe a postului Acasă TV, care difuzează astăzi, de la 20.30, prima parte a filmului „Pasărea Spin”, făcut în anul 1983, cu un chipes Richard Chamberlain în rolul preotului îndrăgostit? Partenera lui era o damă frumoasă, subtire si delicată, si-o chema Meggie Cleary (aca Rachel Ward).

NOTĂ. Dacă vreti să-mi vedeti si poza (sic!), o găsiti în Evz.

04/03/2010

Regula 500

Am purtat, prin comentarii la diferite articole, o discutie cu Laura Driha, care era nedumerită si, mi s-a părut, un pic dezamăgită. Despre ce este vorba?

Laurei i-au sărit în cohi câteva PA-uri mai recente care depăseau în mod vădit limita de 500 de semne. „Dacă e voie, atunci eu de ce m-am chinuit să respect regula? Nu e corect!”, mi-a reprosat ea, pe bună dreptate, se pare.

Răspunsul meu a fost, în esentă, următorul: proza arhiscurtă e un text care se întinde pe aproximativ 500 de semne (dacă iese din marja de 500 plus-minus 5-10% devine altceva). Concursurile pe care le-am organizat până acum au avut două scopuri declarate

1) de a servi ca pretext pentru a aduce cât mai multi oameni în familia PA si
2) de a-i provoca pe scriitorii de PA-uri să scrie cât mai bine, să-si perfectioneze scriitura (inclusiv citindu-se unii pe altii – si de aceea v-am rugat să participati la jurizare)

Faptul că am acceptat în concurs si texte care, cum spuneam mai sus, depăseau vădit cele 500 de semne (urcând chiar spre 800-900!) e simplu de explicat: e greu să scrii, din prima, atât de concis cât cere regula PA. În plus, faptul că vine constant scriitori noi alături de grupul nostru, face ca acestia să nu primească mereu, prompt, informatiile necesare. Recunosc acest neajuns, mi-l asum. Mă interesează în primul rând pasiunea de a scrie si disponibilitatea de a o face. Regula celor 500 de semne se poate adopta si treptat, fără ca asta să mă deranjeze – si cred că nici pe voi nu vă deranjează dacă apare câteun text de 800 despre care autorul crede sincer că e PA. Multi am trecut prin faza 800, probabil.

În orice caz, cei care se află pe pozitii fruntase în clasamentul general al concursului 24 de ore scriu, aproape fără să numere, texte de 500 de semne (plus-minus 5-10%), deci se încadrează. Sunt absolut convins că toti cei care aspiră la a scrie proză arhiscurtă îsi vor regla ei însisi ritmul astfel încât să respecte această regulă.

PS Acest text nu e o polemică. Dar am simtit nevoia să exprim acest punct de vedere. Si dacă tot mă aflul la etapa mărturisirilor, recunosc: concursul 24 de ore mi-a întrecut asteptările. Sunt încântat de ceea ce am reusit împreună!

Etichete: ,