Nu credeam că voi scrie atât de mult despre Bâlciul Polovragi, care mi-a lăsat mai degrabă un gust amar, dar rareori socoteala de acasă se potrivește cu cea de la bâlci, nu-i așa?
Aeul sprijină campania București – capitală culturală europeană

Vedere din București. Aeul de pe o alee strâmtă lângă Rond Baba Novac. Foto cu telefonul: Călin Hera
Afirmația din titlu este forțată. Pentru că, eu, unul, nu am vorbit cu Aeul despre acest lucru. Discuțiile noastre, obsedante într-o vreme, erau despre locurile unde a apărut aeul, atitudinea lui nonconformistă, surpriza descopirii a noi și noi aei („Nu scrii tu atâtea articole câte apariții pot eu să am”, mi-a zis la un moment dat, după ce mă împresurase de-a binele, organizase o ambuscadă aeuistică).
Ceaușescu, Băsescu și Iohannis pe faleza din Balcic

Vedere din Balcic. Detaliu cu locul din care lipsește cana „Băsescu”. Sunt la locul lor cănile „Iohannis” și două „Ceaușescu”. Foto cu telefonul: Călin Hera
Prima oară când am văzut taraba cu căni am rămas paf. Cine ar cumpăra așa ceva? Cine ar da 5 leva ca să bea ceai din mutra lui Lenin sau din mutrele ălorlalți? Brrr!
Bidiviu la Bâlciul de la Polovragi (rasa buloneză)
V-am povestit despre Bâlciul de la Polovragi și marea dezamăgire pe care am avut-o (confirmare a dezamăgirii precedente). A fost totuși un lucru care m-a impresionat. M-a dat gata. M-a lăsat pe spate. M-a făcut să zic „Pfuuui!”. Ceva neașteptat, la care m-am gândit mult timp după aceea. Și cum ar fi fost dacă?, mi-am zis, apoi am zâmbit în sinea-mi.
Muma Pădurii
Îl caut pe translatorul din Transnistria

La Tiraspol, în vreme de război, împreună cu prietenul nostru, care ne-a fost translator. P.S. Bărbosul sunt eu. Foto: Sorin Stanciu
Îl caut pe băiatul din această fotografie. Pe cel mai tânăr. Nu pe bărbos. Bărbosul sunt eu. Eu din urmă cu 23 de ani. L-am cunoscut atunci, cu ocazia călătoriei în Transnistria, pe vreme de război.
Vreme de Balcic. Cât costă cazarea și masa
Am două rețete personale anticaniculă. Prima se numește Balcic, a doua Munții Retezat. Două destinații pe care mi-am propus să le bifez în fiecare vară la vreme de caniculă. Nu oferă doar răcoare, ceea ce nu-i de colo, ci și desfătare. Cel puțin așa funcționează la mine.
Inscripții unice în lemn de stejar la Biserica Grămești
Descopăr an de an lucruri pentru care nu aveam ochi în copilărie, când eram preocupat, firește, de joacă, șotii, pescuit, cățărat în copaci, prins șerpi și alte năzdrăvănii. La vacanțele de la Horezu mă refer. Printre descoperiri se află mulțimea de biserici vechi, cu picturi unice, care amestecă imaginile cu sfinți și scene biblice cu imagini păgâne și inscripții ciudate – cel puțin atunci când te gândești la o biserică. Au început a fi renovate, dar timid. Multe sunt căzute, teamă mi-e că definitiv dacă nu intervine vreun Prinț Charles. Și-i păcat, pentru că locurile și ansamblul acestor biserici și mănăstiri rivalizează cu cele din Bucovina. Și cum turismul ecumenic e la mare modă (iar prin zonă sunt o droaie frumoasă de turiști încă din vremea vacanțelor copilăriei mele), lucrurile sunt ca și puse pe tavă. Azi vă arăt câte ceva lucruri despre Biserica Grămești.
A scrie la umbra trovanților
Din capul locului trebuie să mărturisesc faptul că pentru mine a scrie pe blog e o chestie relativ nouă. Am blog abia de șase ani jumate. Înainte de asta am scris te miri pe unde, fără să bănuiesc măcar ce suprize mă vor aștepta. Dar să nu anticipăm.
Cât costă să treci Dunărea cu bacul la Călărași
… depinde de cine întreabă. Depinde de oră, zi, cotele apelor Dunării. OK, prețul e afișat, acceptat de autoritatea care trebuie să accepte, dar asta nu înseamnă nimic. Cel puțin asta am pățit eu. Să vă povestesc.
Jogging printre amintiri la Castelul Corvinilor din Hunedoara

Vedere din Hunedoara. Castelul Corvinilor văzut noaptea. Pe vremea când făceam popas la poalele lui, la mijlocul turelor de jogging, nu era luminat. Dar lună plină am prins. Foto: Călin Hera
… pe vremea aia nu se inventase joggingul, ca sport de masă. Cel puțin, nu în România. În orice caz, nu la Hunedoara. Nu l-am inventat nici eu sau prietenii mei, iar ceea ce făceam noi atunci nu era jogging, era altceva. Oricum, ceva cu care am rămas.
O zi pe plaiul românesc
Se uitau la mine ca proastele. Erau patru și cea mai curioasă avea ceva straniu în privire. Ochi sticloși, negri, ficși, fără nuanțe. Ca să vadă mai bine ce și cum, întorsese capul și mă privea așa, dintr-o parte. Eram Intrusul și trebuia să afle rapid cum să reacționeze. Am mai făcut un pas spre ele, cu cele mai bune intenții. Pe toate patru-n brațe v-aș ține, la o adică, dar ceva mă reține – am încercat eu o rimă. Dar mințeam și ele și-au dat seama. Curcile, de ele zic. Au început să curcăiască până când a apărut, amenințător, Curcanul.
Colț nefiresc pe Poiana Narciselor

Vedere din București. Blocul nou intră brutal în colțul blocului vechi, la capătul străzii Poiana Narciselor. Foto cu telefonul: Călin Hera
Trecem deseori prin pasajul care face drumul cel mai scurt de la Sala Palatului la Parcul Cișmigiu, prin Piața Iosif Sava. Eu, unul. Ne grăbim mereu, ba spre parc, ba spre centru. Eu, unul. Rareori privim mai sus de nivelul ochilor. Eu, unul, mă mai opresc uneori și mă uit. Minunându-mă.
Buturuga mică. A fost tăiat un copac nu foarte bătrân

Vedere din București. Imaginea fără cuvinte a unui fost copac din fața UEFS. Foto cu telefonul: Călin Hera
„A fost taiat un brad batrân
Fiindcă făcea prea multa umbră…*” (Nicolae Iorga)
O melodie destul de celebră pe vremea lui Ceaușescu, interpretată de o voce care ar fi meritat o soartă mai bună, cea a lui Cornel Constantiniu, se tânguia pentru tăierea unui brad bătrân. Iorga folosea imaginea bradului bătrân pentru a-și personifica soarta. Mi-am adus aminte vocea lui Constantiniu (mai jos puteți asculta o înregistrare postdecembristă) când m-am confruntat cu ceva ce m-a revoltat.
Un copac cu ciori. În Parcul Cișmigiu
Prima oară m-am îndrăgostit de Parcul Cișmigiu pe când eram în Hunedoara. Era un must go la fiecare vizită la rudele din București, dar era mai ales eroul implicit al cărții lui Eugen Băjenaru (Cișmigiu & Co.). A doua oară m-am îndrăgostit de Parcul Cișmigiu student fiind. Eram nelipsit de la spectacolele Teatrului Mic și Cișmigiul se afla mereu între teatru și stația de metrou Izvor :). Eram romantic, îmi plăceau Colțul Șahiștilor și luna printre ramuri și, oricum, Tineretului arăta jalnic atunci, IOR nu făcea parte din lumea mea de atunci, iar în Herăstrău se ajungea mai greu. În Cișmigiu am răspândit într-o noapte, împreună cu o bună prietenă, manifeste anti-Ceaușescu, scrise în camera de la cămin. În plus, cred că am mai precizat, eram un tip romantic.
Vedere din București. Trash magic. Magic trash

Vedere din București. Trash magic. Zâmbet unic aflat la capătul străzii Poiana Narciselor. Foto cu telefonul: Călin Hera
Intersecția de dimineață
Un metru de tarte de zmeură și vișine

Un metru de tarte de zmeură și vișine. Foto cu telefonul: Călin Hera
















