Vedere din București. Un copac cu ciori în Parcul Cișmigiu. Foto cu telefonul: Călin Hera
Prima oară m-am îndrăgostit de Parcul Cișmigiu pe când eram în Hunedoara. Era un must go la fiecare vizită la rudele din București, dar era mai ales eroul implicit al cărții lui Eugen Băjenaru (Cișmigiu & Co.). A doua oară m-am îndrăgostit de Parcul Cișmigiu student fiind. Eram nelipsit de la spectacolele Teatrului Mic și Cișmigiul se afla mereu între teatru și stația de metrou Izvor :). Eram romantic, îmi plăceau Colțul Șahiștilor și luna printre ramuri și, oricum, Tineretului arăta jalnic atunci, IOR nu făcea parte din lumea mea de atunci, iar în Herăstrău se ajungea mai greu. În Cișmigiu am răspândit într-o noapte, împreună cu o bună prietenă, manifeste anti-Ceaușescu, scrise în camera de la cămin. În plus, cred că am mai precizat, eram un tip romantic.
Vedere din București. Alt copac cu ciori în Parcul Cișmigiu. Foto cu telefonul: Călin Hera
Acum m-am mai sofisticat, Parcul Cișmigiu e prea în centru, prea merge toată lumea acolo, dar încă îmi place, de exmplu, să mă opresc la cântarul albastru antic și de demult dinspre clădirea unde era Primăriei Capitalei. Mă uit la îndrăgostiții care se dau cu barca, la copiii care țopăie sau la vârstnicii care-și știu scaunele, sunt ale lor de zeci de ani și tot acolo îi găsești. Îmi place încă Parcul Cișmigiu, dar este un lucru acolo care nu îmi place deloc. Neplăcându-mi pot să nu mai trec pe acolo prea des, cel puțin nu în anumite perioade ale anului, ale zilei. Cam de pe la mijlocul lunii iunie până spre octombrie, când soarele încă mai e pe cer, dar stă să plece, se adună în copacii din Parcul Cișmigiu probabil toate ciorile din București. Cerul se înegrește de sosirea lor, din te miri ce locuri unde au căutat mâncare. Viețuitoare sociale, își ocupă fiecare locul pe crengi și se pun la taclale. Mult. În ciocul mare. Cu poftă. Atât de multă poftă. încât scuanele de sub pomi se umplu de găinaț. Vârstnicii, care rezistă pe locurile lor de zeci de ani, abia se aud unul de altul. Se ridică un mmiros înțepător. Dacă e cineva care se menține romantic în aceste condiții, are un premiu de la mine. Primarul Sectorului 1 n-are. Nici cel al Capitalei. Fără să mă socot vreun dușman al ciorilor (mi se par niște zburătoare foarte interesante), cred totuși că o capitală europeană ar trebui să găsească o soluție prin care domniile lor să fie îndrumate cumva să stea la taclale mai la margine orașului. Desigur, ar fi interesant un studiu ornitologic despre acest obicei al ciorilor din București. Dar primarul care își va pune problema și va reuși înlăturarea lor va primi, sunt convins, mulțumirile locuitorilor din zonă, respectiv a vârstnicilor locului și a plimbăreților romantici.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 