Bărbaţii pur şi simplu nu înţeleg nimic
Lansare, comenzi ş.a.m.d., aici.| Mersul lucrurilor |… la A venit PArza | |
| Calul moralist | mee… la Solidar cu cel mai bun prieten… | |
 | La Odeon! | Despre O… la Dacă Pergolesi ar fi avut… |
| PAct | meetSun.ro la Votaţi statuia preferată |
… căci vorbim-vorbim. Mâncăm-mâncăm. Dar mai și bem. Înainte de asta, mergem frumos la dulăpior și alegem un tricou curat, mirosind a săpun. Vă amintiți, cei născuți mai demult? Cum stăteau la loc de cinste, printre hainele bune, săpunurile „străine”, pe care nu te încumetai să le consumi, le țineai acolo, să fie hainele parfumate.
Măsuță pregătită pentru clienți, la o terasă de pe faleza Balcic. Foto: Călin Hera
Partea bună a zilelor noastre, pe lângă alte părți bune ale zilelor noastre, care te fac să dai deoparte (dacă nu ești prost) părțile nu atât de bune ale zilelor noastre, este că poți găsi aproape oriunde, dacă ai puțin noroc, e drept!, un loc blagoslovit unde să mănânci și să bei de parcă de aceea au fost date orele serii. De parcă ar merita și ele, papilele gustative, și el, Înăuntrul, o sărbătoare. Și de ce nu ar merita?
Desen pe asfalt. Casă cu gard. Foto: Sorin Stanciu
De ce tot farmecul e dincolo de gard, stând turcește în jurul pietroiului? De ce dincoace de gard parcă nici nu se mai văd stelele pe cer? Doar câteva abia de se disting. De ce dincoace de gard copiii vin agale, chemați de părinți răgușiti și de cocoși matinali și încep să își simtă picioarele grele? De ce adorm butuc, cu pleoape groase, deși adineauri, dincolo de gard, sporovăiau vesel, ținând satul treaz? Tati, mâine mă înveți și pe mine stelele? Deci, ce ziceam?
Imagine din biserica Mănăstirii Arnota. Foto: Călin Hera
Un domnitor cam mitocan a luat colb pe haine și nădușeala de cal i s-a impregnat în piele. Dar a meritat. Fuga e rușinoasă, dar (firește) sănătoasă! Turcii voiau să-i pună pielea pe băț fiindcă își jecmănea prea mult poporul. Om hain. Dacă îți achitai cuminte tributul, Înalta Poartă te lăsa în pace. Numai să nu sari calul cu plătitorul de taxe. Poporul. Sari calul, ai pus-o. Sau ajungi să miroși a nădușeală de cal. Partea bună e că domnitorul hulpav a făcut o biserică în vârful muntelui unde și-a găsit scăparea. Legenda nu consemnează cât a stors din supuși ca s-o dureze, că doar nu a dat de la el. Cu turcii a căzut la pace. Iar biserica mănăstirii Arnota e frumoasă și azi. Atât că e mult colb până acolo.
Biserica Grămești, jud. Vâlcea. Foto: Calin Hera
Ca să ajungi la biserica din lemn de la Grămești trebuie să lași mașina în drum, lângă troiță, și să urci o pantă ușoară, pe lângă pădure. În curte, meșterii își fac de lucru cu o minibetonieră. Poate au dezlegare duminicală, poate că în timpul săptămânii trudesc prin cine știe ce gospodării. Pereții din lemn ai bisericii poartă, de sute de ani, inscripții chirilice. Cele mai vechi, de pe la 1700, sunt în slavonă. E și înăuntru ceva cool, dar nu poți intra decât dacă ai aranjat chestia asta în prealabil cu preotul. Are două telefoane mobile, dar acum e ocupat. Sau nu are rețea. De preot zic.
Zice lumea bună că în ultimii ani a crescut pofta de aforisme a românilor, ceva de speriat! Nu contrazic. Mai ales că lumea bună înseamnă, în acest caz, echipa de la Citatepedia, care mă anunță (și nu țin pentru mine, vă zic și vouă) că vineri, 22 iulie, vom avea parte de o dublă lansare: a unei edituri și a unei cărți.
Măgar în satul Costești, Vâlcea. Foto: Călin Hera
La păstrăvărie nu e pește. Scrie pe poartă. Varză aveți? Nu au nici varză. Viezure, bursuc, brânză, mânz? Nimic. Gest de lehamite. Insul. Eu sunt entuziasmat. E o zi bună. Pe mânz l-am găsit ceva mai sus. Păștea împreună cu familionul. S-a speriat când am oprit mașina să-i fac poză. A luat-o la goană răgând. Ne-a știut tot satul. Toate satele, probabil. S-a dus vestea, fiindcă nu am mai întâlnit picior de măgar. Mânz îi spune fiului de măgar, nu-i așa?
Munții Retezat. Selfie lângă lacul Bucura. Foto: Călin Hera (MfC)
Câțiva trovanți. Foto: Călin Hera
Butoiul de țuică e uriaș și gol. E ca un trovant, care nu știi cum a ajuns acolo (dacă nu stăpânești noțiuni elementare de istoria locului). La trovanți e lume-gârlă. Totuși, câinii lui Marius lenevesc nestingherit. Ceva mai mari decât ultima oară, poate de la energia bolovanilor vii. Sau poate fiindcă a trecut timpul. Deși aici timpul stă în loc. Altfel ar lua-o razna. Nu sunt sigur că n-o face. Așa, rotunjit de bolovanii ăia misterioși, de-ți vine să îți pui o dorință. Poate două.
Cine mai vrea cafea? Cine n-ar vrea cafea făcută la ibric, cu cornulețe cu gem pe farfurioara?! Aici era un corcoduș bătrân. L-au tăiat că avea prea mult rod. Murdărea curtea. Cine să mai facă acum țuică slabă și gustoasă, de simți zarzărele în gură la fiecare dușcă? Aici le zice zarzăre la corcodușe. Aici bem acum cafea tare, la ibric. Cine să bea țuică la 10 dimineața?
… veneam de la râu când m-am întâlnit cu curcile. E un ritual. Plimbarea de dimineață. Râul își schimbă mereu cursul, nu-i niciodată la fel, dar stă cuminte în albia lui lată. Asta dacă nu plouă prea mult la munte. După–masă, poate iese o bălăceală în gâldan, mi-am zis. Acum nu-i loc. Se fâțâie prin apă un cârd de gâște. Aș putea jura că șeful lor e Gâscanul vară-mi. Trebuie să aflu, poate a primit și tratament de socializare.
Îl crescuse vară mea de când era boboc. Boboc era el, Gâscanul. Nu mai știu ce se întâmplase cu părinții, frații și surorile lui. Ceva tragic, oricum. O întâmplare cu un dihor, o vulpe, ori poate cu vecinul ăla de-a stat la pușcărie. Vorba e că atunci când s-a făcut Gâscan, nici apă de baltă nu bea dacă nu îl îndemna vară-mea. Odată s-a întors mai devreme din concediu că-i murea de foame animalul de companie. O urma cuminte peste tot, râdea cu ea, o sorbea din ochi. Atât că devenise cam posesiv. L-a tratat cu bobițe homeopate pentru gelozie. Cică a funcționat, n-am apucat să verific.
Vine nuntă mare, stil tradițional. Toată lumea vorbește despre felul în care m-am ocupat de bradul miresei în urmă cu mulți ani. Nu știu dacă e de bine sau de rău. Nu îmi amintesc. Lipsește o feliuță din memorie. Fix partea cu bradul miresei. Plus alte câteva secvențe. Apoi, brusc, răsăritul soarelui pe punte. Dedesubt, râul cu geografia lui mișcătoare, deasupra îngânarea zilei, în urmă – petrecerea de pomină. Stai așa, am aranjat-o. În așa fel încât soarele i-a răsărit pe buze. Cum să n-o săruți? Se clătina puntea de lemn legată de mal cu lanțuri groase.
Curci crucite. Foto: Călin Hera
Se uitau la mine ca proastele. Erau patru și cea mai curioasă avea ceva straniu în privire. Ochi sticloși, negri, ficși, fără nuanțe. Ca să vadă mai bine ce și cum, întorsese capul și mă privea așa, dintr-o parte. Eram Intrusul și trebuia să afle rapid cum să reacționeze. Am mai făcut un pas spre ele, cu cele mai bune intenții. Pe toate patru-n brațe v-aș ține, dar e ceva ce mă reține – am încercat eu o rimă. Dar mințeam și ele și-au dat seama. Curcile, de ele zic. Au început să curcăiască până când a apărut, amenințător, Curcanul.
Vacă (doamna Joiana) pe islaz, lângă Horezu. Foto: Călin Hera
Ea e o doamnă cu bust bogat. Domoală. Blajină. Temeinică. Fără curiozități prea mari. Cu toate acestea, înțeleaptă. Vegetariană. Ar fi putut inventa Vegetarianismul, la o adică. Dar nu a preocupat-o vreodată așa o fiță. Și noțiunea de frumusețe rubensiană tot ea ar fi putut-o născoci, la fel de firesc. Mă refer la pieptul ei bogat, frământat în fiecare după-amiaza de mâinile puternice ale bărbatului casei. Amândoi așteaptă momentul acela unic. Poate mai mult ea, deși e o doamnă. Doamna Joiana. Dă cel mai bun lapte. Te lingi pe buze doar la gândul.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 