noiembrie 1989.
La ziua lui Florin, văru-meu, cunosc o tipă, Gabi, cu un mini negru, strivindu-i funduleţul, colanţi negri şi o bluză neagră, cu mult relief. Ne mozlolim vreo oră, pe balcon. Un balcon destul de strâmt. Trece o săptămâna până când ne întâlnim iar. Nu ştiu cum se face, dar niciodată nu sunt acasă când telefonează. Tanti Ani îmi spune, de fiecare dată, „iar te-a căutat fata aia!”, şi face cu ochiul.
Într-o seară am ieşit, ne-am plimbat un pic, apoi am mers la un apartament de unde avea ea o cheie (nişte cunoştinţe care lipseau până a doua zi). Nu ştiu ce, dar înainte de a urca în bloc s-a întâmplat ceva. Habar nu mai am ce. Poate am zis eu ceva aiurea. Chestia e că mi-a spus „Hai să dăm o tură, să vedem dacă au plecat”, şi la fereastra îndărătul căreia zicea c-ar urma să ne aflăm era mereu lumină, vreo oră, cât ne-am învârtit ca proştii. „Avem ghinion”, am concluzionat amândoi. Ne-am sărutat la despărţire. Fără respiraţie, dar totuşi fals. Ne vom telefona a două zi, ne-am zis. Fireşte, nu ne-am mai găsit de atunci.
16 noiembrie. Îl conduc pe Dan F. la gară. Se întoarce la Timişoara. Ieri a fost meciul cu Danemarca. Cel mai mult m-a impresionat nu victoria alor noştri, ci reacţia suporterilor danezi, la sfârşitul meciului: ne-au aplaudat pe noi, care-i eliminaserăm. Ne-au dat o lecţie. Într-un fel, ne-au încurajat.
NOTĂ.
Episoadele anterioare
