În fiecare seară, de-o vreme, când ies de la birou, adulmec aerul, doar-doar simt miros de zăpadă. Dar aerul din Bucuresti nu-mi oferă asa ceva, nu încă, desi a trecut deja Sfântul Nicolae. Am memoria aerului de la Râusor, unde-mi petreceam mare parte din zilele de iarnă în care nu trebuia să stau în Hunedoara (vacante, duminici). Parcă respiram zăpadă. Îmi bucuram nările si plămânii (având grijă să nu-i răcesc). Era ca si cum as fi inventat o ninsoare înăuntrul meu.
Acum, mi-e dor de zăpadă. Si copiilor mei le e. Diferenta e că ei încă n-au apucat să o trăiască deplin. Lor e e dor mai mult din povestile mele… Iată ceva la care trebuie să lucrez. O idee de pus în Planul de Anul Nou.
Copiii mei, la baza pârtiei Kalinderu din Busteni, în iarna anului 2009
Călin Hera. PA-uri şi mirări 