Să-mi trag niţel sufletul, îşi zisese. Nu că ar fi obosit, deşi zbura deja de două zile. Atât trecuse de când plecase de pe casa bunicii. Barza cu inel de argint văzuse pentru prima oară Marele Oraş în urmă cu mulţi ani, dar numai acum se abătuse să vadă, totuşi, cum e. Cum să fie? Înspăimântător! Era să-şi piardă sufletul printre nişte cabluri, îngrozită de forfotă şi fierbânţeală. De aceea schimbase altitudinea. Aici, la etajul opt, părea mai linişte. Deşi aflase deja secrete cam fără perdea, care aproape o înmărmuriseră.
Am observat-o îndelung. La început, am crezut-o ornament, aşa nemişcată era. Apoi am văzut că se mişcă, ca şi cum ar face exerciţii de desţepenire. A stat acolo, pe balustrada ruginită a balconului de la etajul opt, preţ de mai bine de-o oră. Apoi a plecat, nu ştiu unde. Dar sper c-a ajuns.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 