Femeia credea că e o frunză. Prea stătea nemişcată. Cum o fi ajuns frunză la etajul al optulea, prin fereastra închisă? Naiba ştie.
– Nu e frunză, a zis bărbatul, de cum a văzut-o.
Era prea îngustă pentru o frunză şi, mai ales, era de un verde bizar. Când s-a apropiat de ea, a primit confirmarea: nu era frunză şi era nemişcată. Înţepenise. Iniţial, a vrut să ia mătura şi un făraş. Apoi s-a răzgândit. Dacă lăcusta aceea uriaşă, elefantul lăcustelor, a ales să moară acolo, pe parchetul din casa lui, merită altceva. A rupt din caiet o foaie albă, pe care n-apucase încă, să scrie vreun vers, a vârât-o sub fosta vietate, apoi a ridicat-o şi a dus-o, aşa, până la fereastră. Elefantul lăcustelor a fost, preţ de un minut, poezia nescrisă.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 