Am, salvată pe desktop, de vreo două luni, o fotografie de care vreau să scap. Mi se pare foarte expresivă. A fost făcută de colegul meu, Răzvan Bunea, undeva, pe Valea Prahovei.
Foto: Răzvan Bunea
31/07/2009
Corfu. Ziduri din Kerkyra
Clopotniţă în Kerkyra, Corfu. Se spune că atunci când bat clopotele se mişcă valurile. Sau că se mişcă şi atunci când nu bat, doar la gândul că ar putea să bată. Foto: Călin Hera
Mai am câteva fotografii pe care vreau să vi le arăt. Mi-au plăcut mai multe clădiri din Kerkyra. Nu le-am fotografiat pe toate. Nici n-am văzut prea multe. Dar ce-am văzut si mi-a plăcut si am fotografiat, vă arăt.
Ceea ce nu vă pot arăta sunt spatiile strâmte dintre clădiri. Peretii sunt, în partea veche, venetiană, a orasului, atât de apropiati încât vecinii ar fi putut să ciocnească pahare de vin de pe fereastră, fără să mai coboare scările.
Kerkyra, Corfu. Undeva la marginea portului, la poalele vechiului fort, într-o intersectie romantică. Foto: Călin Hera
Kerkyra, Corfu. Trebuia să-mi notez sau să măresc doza de lecitină. Poate e vechea bibliotecă, vreo veche universitate sau vreo veche Cameră de Comert. Cu siguranţă, undeva sus, pe cerul curat, e un pescărus. Foto: Călin Hera
Kerkyra, Corfu. Vechi palat care găzduieste acum un inedit Muzeu de artă asiatică. Nu te astepti să găsesti asa ceva pe o insulă din Marea Ionică. A înseamnă doar că n-ai destulă imaginatie. În fată, statuia unui lord englez al cărui nume nu mi-l amintesc. Oricum, tipul, Sir-tipul, a făcut lucruri bune pentru localnici, de l-au cinstit asa. (Chiar a făcut, dominatia britanică a ridicat mult insula. Oricum, asa cum v-am mai zis, Corfu e insula cu accent englezesc!). Foto: Călin Hera
31/07/2009
te-ai strecurat sub cearceaf
30/07/2009
Servesc patria. În turmă
Treaba voastră, cel puţin în prima săptămână, e să adunaţi porumbul care le-a scăpat combinelor. Un fleac? Aiurea. Numai plutonul vostru are de strâns câte 8-10 tone zilnic. Norma, pe care n-o realizaţi nu fiindcă n-aţi avea materie primă, ci pentru că e imposibil, dovedeşte cât de eficiente sunt combinele patriei. ‘Jde mii de tone de porumb vor ierna sub zăpadă, presupui.
Munciţi 7 din 7. Totuşi, duminica e zi scurtă. La patru după-masă sunteţi înapoi la fermă. Apuci să te speli la jgheab, să speli nişte ciorapi, să asculţi la radio „etapa”. Mănânci pepeni în prostie, apoi stai cu burta în sus, ca un gândac neputincios.
Cerul privit prin lanul de porumb e atât de senin încât pare opera unui pictor naiv. Ai parte de o mică pauză. Stai într-o rână, privind cerul străpuns de grămadă galben-roşcată de porumb (păpşoi, cum îi spun camarazii). O furnică înspăimântată ţi se plimbă nesigur pe mână. Cine ştie la câte muşuroaie depărtare vei fi adus-o, fără să vrei?
Noaptea, vă întoarceţi la fermă „cu cântec, înainte-marş!”. O glumă proastă. Totuşi, vă străduiţi. Lălăiţi ceva jalnic. Locotenentul rămâne în urmă, dar mergeţi în formaţie chiar şi după ce nu-l mai vedeţi. E mai simplu aşa, să nu te gândeşti la drum, să te uiţi doar în ceafa celui din faţa ta. După numai câteva zile, ai impresia că pe ei asta îi interesează cel mai mult: ca voi să vă transformaţi în turmă. E foarte comod, de altfel.
30/07/2009
A-mi fi pe plac
Nu e o leapsă explicită (adică nu mi-e explicit adresată), dar mă bag. Fiindcă asa mi-a venit.
Asadar, Leo a preluat de la altcineva (asa-i la leapsa, nu?) provocarea de a numi cinci lucruri care-i fac pe plac.
Iată ce as răspunde acum, dacă as fi întrebat:
1. A călători.
2. A scrie.
3. A dormi într-o cameră sau într-o poiană unde să-mi aud copiii jucându-se.
4. A bucura si a fi bucurat.
5. A bea o nefiltrată cu Vania, rezemati el de cărtile lui (tocite de ochii mei), eu de ale mele (sau invers).
Notă. Nu arunc nimănui leapsa asta. Adică, o arunc, ca pe un buchet al miresei, către toti cei care vor fi stând să prindă.
30/07/2009
Boicotez Fun Courier
Câteodată, dimineaţa înseamnă mai pe la prânz, aşa. Deci, n-a mai găsit loc de parcare lângă clădirea biroului. Aşa că a traversat şi şi-a lăsat maşina în parcarea de peste drum. A pus în parbriz, sub ştergător, cartea de vizită. Dacă încurcă pe cineva, să-l sune. Ajunge în 3 minute.
Seara, în toată parcarea, era plin de maşini Fan Courier albe. Plus maşina lui, roşie. Cu două roţi pe jantă. Atunci şi-a amintit ceea ce credea că e doar legendă urbană: şoferii de la Fan Courier pedepsesc aspru orice intrus. Oriunde, oricând, cu plăcere.
Deci, s-a bucurat că a scăpat cu viaţă.
UPDATE. Am făcut si un banner. Dacă mai e cineva indignat, poate să-l folosească:
30/07/2009
Servesc patria. Scrisoarea I
Dragii mei,
Atunci când va gândiţi la mine, să ştiţi că sunt treaz şi sunt pe câmp. Răsăritul soarelui mă prinde în drum spre locul faptei. Apusul, către ferma Gemenele, unde e cartierul general. Noaptea dorm butuc în patul de la cucurigu. Uneori sunt treaz şi noaptea, când sunt planton. Nu ştiu ce-ar trebui să păzesc înarmat cu baioneta, dar asta face parte din joc, se pare.
De dorm sau nu, la 3.25 fix ies afară pentru trei minute. Motivul? Înainte de culcare manac câte un pepene. Sunt câteva mii, zeci de mii, depozitaţi frumos în spatele fermei.
Spuneţi-mi ce aş putea să vă scriu ca să vă intereseze. Poate îmi scapă tocmai acele amănunte pe care ar trebui să nu le pierd. Până una-alta, mai vreau nişte vitamina C, tetraciclină, biseptol (cantităţi rezonabile), ciorapi şi mănuşi de lână (va veni gerul).
Al vostru,
soldat TR
29/07/2009
Servesc patria. Slana sătmăreanului
- Împreună cu doi dintre eroii textului de mai jos (poate singurii). Dănuţ e cel din mijloc. AMRmetrul din mâna mea indică faptul că fotografia a fost făcută spre sfârşitul primăverii. Tresele de caporali TR confirmă informaţia. Despre uniforme aveam, atunci, o părere mai bună. Constat acum că erau tare jerpelite.
Problemă neprevăzuta: „efectele”. Pentru că ai întârziat, n-ai mai găsit bocanci pe măsura ta şi nici uniformă. Pantalonii sunt vechi. Probabil au fost folosiţi la grajduri. Vestonul pute uşor. Boneta are pe margini un brâu negru, lucios. Vestea rea: cineva a dat bocancii cu cremă de ghete pe interior. Vestea rea de tot: din talpă ies nişte cuişoare, înăuntru. La început, e enervant. Apoi, ciudat, durerea începe să devină plăcută.
Mâine veţi pleca la muncă. Patria se apăra nu doar cu arma în mână. Patria se apăra pe ogoare. Până în noiembrie. Îţi place să te joci cu gândul că destinaţia e secret de stat, aşa că le scrii alor tăi că plecaţi, dis-de-dimineaţă, în Insula Mare a Brăilei. Denumirea locului are o rezonanţă aparte. Cu siguranţă, e ceva încărcat de poezie. Vei sta mult timp în aer liber, curat, o încântare!
Primeşti o raniţă prăfuită şi câteva „materiale”. Printre ele, un set de lame de bărbierit Astra. Lenea e cucoană mare şi leneşul mai mult aleargă: încerci să le îndeşi într-o cutie fără a da la o parte capacul. Tăietura e fină şi profundă. Parcă s-ar fi adunat în inelar tot sângele. Dar are gust plăcut. Câteva zile, vei scrie cu mână stânga. Dar cum vei depănuşa?
Doru e singurul ardelean din pluton. În afară de tine. Sătmărean. Harta-n cui. El s-a fofilat. Ratează Insula Brăilei pentru un sejur la infirmerie.
Îţi place să râzi: „Doruţ, am o capră, nu mi-o f…?”. Nu e pricinos. Apare misterios, cu un pachet. „No, hai să mâncăm nişte slană, că moldovenii ăştia n-au nici sânge în ei, numa’ borş. Auzi, cică să le culegem noi cucuruzu’”. „N-ar merge şi-o ceapă roşie, zdrobită în pumn, stinsă cu sare?”, întrebi retoric. Dănuţ, din Roman, se conformează. Lipseşte palinca. Însă numai puţin.
28/07/2009
Gluma de la 5 dimineaţa
– Deşteptarea!, strigă locotenentul Mitran.
E momentul lui suprem. Toţi dorm, numai el e treaz. A dormit bine azi-noapte, incredibil de bine, ţinând cont de şpriţurile băute până seara târziu cu tatăl soldatului Faur, un pămpălău. Soldatul, adică. Tatăl e de gaşcă, i-a dat două cartuşe de BT şi a plătit şpriţul.
Uite-l pe puşti. Se întoarce în somn. Are faţa mânjită cu pastă de dinţi. Pămpălăul.
– Deşteptarea, bă, aici e armată, nu amantă!. Am făcut o glumă bună, îşi zice, încântat.
28/07/2009
Servesc patria. Cu borş.
Prinzi cinci minute în care nu urlă nimeni. Nimeni nu te iscodeşte. Eşti într-un lan de porumb. Dincolo, dealurile Bacaului. Între tine şi ele, o şosea lungă şi albastră. În jurul tău, praf. Deasupra şoselei, cer senin. De aici, unde te-ai pitit, nu se poate vedea indicatorul pe care scrie „Brasov”. Dar îl ştii acolo şi, la naiba, asta îţi face bine!
Ai de depănuşat ştiuleţi de pe un rând de o sută de metri. A depănuşa. Ce noţiune înălţătoare! Degeaba te grăbeşti. Cine termină primul, are onoarea să înceapă primul noul rând. Şi tot aşa, până seara. Cel mai bine e să rămâi „în pluton”, să nu fi nici printre primii, nici printre ultimii, să te strecori. Aste e prima lecţie a armatei.
Până la urmă, a fost mai bine că ai ajuns cu întârziere la întâlnirea cu UM 01184 (chiar, oare ai voie să scrii pe hârtie codul unităţii miliare?). Ai scăpat de batjocora la care au fost supuşi primii sosiţi. Câţiva au fost tunşi la piele. Par stingheri. Adică: ar face pe şmecherii, dar le lipseşte ceva. Pe toţi cei care au ajuns la timp, sau chiar mai devreme, i-au fugărit nişte soldaţi cu table subţiri pe umeri. Cică: „Bă, studenţache, lasă nasul jos, aici eşti la armată, comanda la mine!”.
În unitate sunt vreo 15 soldaţi la termen, cu toţii gradaţi, şi vreo 1.500 terişti, nou-nouţi. E clar cine-i şeful. După un du-te vino aiurea pe la infirmerie, magazie, dormitoare, îl cunoşti pe locotenentul Mitran. Îţi dă impresia că n-a mâncat în viaţa lui decât borş. E conştient că are de a face cu viitori intelectuali (dacă studenţii la Politehnică pot fi numiţi astfel). Îşi forţează simţul umorului. E caraghios. Unii râd când el face mişto de ceilalţi. Timp de 9 luni, el e Dumnezeu.
28/07/2009
dimineaţă
luasem în mână castane de nisip
niciun pas nu mai foşnea în frunze
într-un gând soarele şi dimineaţa
drum de curând îşi făcură
piatra rămăsese cu misterul
tot atât cât marea care-o dezvelea
27/07/2009
Struţul din deşertul-acvariu
Acesta este cel de-al treilea struţ şi, aş zice, ultimul struţ din lume care, ascunzând-se, cum se spune că face, descoperă lumi.
Nu cred că aş mai fi în stare să fac struţi. Nu e ceva ca mersul pe bicicletă. E ceva care se uită, cu timpul. E drept, nici n-am mai încercat asta, să tot fie 20 de ani de atunci. În plus, tot ce e mai mult decât trei e a) prea mult sau b) devine operă. Ne aflăm în cazul a).
Struţul al treilea are fraţi deja celebri: îndrăgostitul şi struţul cu om. Acum se face şi el de râs.
27/07/2009
doldora de poezie
sunt doldora de poezie
sunt ca un triunghi isoscel peste care
stă să plouă cu metafore
sunt ca o noapte tăiată în franjuri de oţel
ca nişte aşchii de zi
ca un accelerator de particule care rimează fabulos
ca un curs de rezistenţa materialelor
ca o teoremă demonstrată corect
sunt ca un mustang
ce zic eu ca o herghelie întreagă sunt
ca un stol de raţe sălbatice
ca un peşte-spadă ca un vulcan
ca un bou visător
26/07/2009
Biblioteca lui Sorin Stanciu
Sorin mi-a trimis această fotografie. Laconic cum îl stiu, n-a dat nicio explicatie. Doar un titlu bizar al mailului: biblioteca. Asa să-i rămână numele, deci.
P.S. Ati observat că sunt tot mai multi melci în jurul nostru, de-o vreme?
Foto: Sorin Stanciu
26/07/2009
Servesc patria. Valiza de lemn
Ţi-a venit rândul. Nu te simţi mai bărbat decât alţii, nici măcar decât cei care au reuşit s-o fenteze cu câte un ulcer de ultima oră. Nu te simţi nici mai fraier. Dar ciudă îţi e. Te aşteaptă nouă luni de zile idioate. Pierdere de vreme.
De la V. ţi-ai luat rămas bun acasă. N-avea rost să te petreacă la gară. O să-ţi lipsească. Şi când gândeşti asta, îi simţi încă gustul pe buze, îi simţi mirosul impregnat în tine. A plâns un pic. Tu nu. Tu trebuie să fii bărbat. Doar eşti major, nu?
Tragi valiza. Încerci s-o ţii depărtată de corp. Muşchii îţi sunt încordaţi. Trebuie să pari puternic. Eşti doar un copil nevoit să plece din cuib, dar n-ai recunoaşte asta. Ai obrajii plini de salivă lipicioasă de la aceia care au vrut să te pupe, să te încurajeze. Cu cei mai mulţi atunci te-ai întâlnit prima şi ultima oară.
Până la Simeria, stai cocoţat pe valiză. Mare lucru valizele astea din lemn. Sunt încăpătoare, se pot transforma în scaune, li se poate pune lacăt şi duc la oaste generaţii întregi. Poate fiindcă sunt rare. Chiar, de ce nu s-or găsi la magazin? S-ar vinde.
Peste tot miroase a alcool şi a vomă. Vagonul scârţâie. Auzi asta doar când trag aer în piept canteretii; sau când trag câte-o duşcă. Observi că însoţitorii sunt cei mai activi. Au şi de ce: nu merg mai mult de 2-3 staţii. Recruţii par mai visători, inclusiv aceia deja beţi turtă. Se strâng în braţe, se pupă, trec sticlele de la unul la altul. N-ai încotro: bei şi tu câte o înghiţitură.
În fiecare gară, hărmălaie. Orăştie, Sebeş, Sibiu, Făgăraş, Braşov. La Sibiu, mult după miezul nopţii, fix 26 de persoane îl conduc pe Dudu care nu nimereste scara trenului. Calcă în noapte. Până la urmă, ajunge în tren şi te bucuri pentru el. Te afli într-o stare în care te impresionează părinţii care se despart de flăcăi, fetele care îşi săruta iubiţii, încurajările naive „Las’, c-o să fie bine!”, urările „Armată uşoară!”, promisiunile „Te astept”, „O să-ţi scriu zilnic” şi alte astfel de prostioare.
În gara Ploieşti Vest trenul îţi pleacă de sub nas. Erai atent la un grup de olteni care-şi făcuseră tabără în mijlocul peronului. Mâncau pâine cu praz şi cu parizer şi vorbeau tare, la perfectul simplu. De unde sunteţi, băieţi? „Din Caracal”, răspunde unul din ei, cu gura plină. Râzi, în timp ce zdrăngănesc ultimele vagoane ale acceleratului.
Pe ordinul de recrutare scrie că trebuie să fii la unitate la ora 11 fix. Următorul tren pleacă din Ploieşti la zece jumate. „Doar n-o să mă dea dezertor”, îţi zici, şi cumperi o carte poştală stupidă pe care scrii repede câteva cuvinte pentru cei de acasă.
26/07/2009
Am ucis cu sânge rece
Asadar, am decis: rămâne „rochia neîmbrăcată” pe care am modificat-o niţel, astfel încât să le dau o sansă si versurilor de sub titlul „ai scos din viata noastră iubirea”. Mai precis, am renunţat la prima si la ultima strofă (m-am gândit aici la ideea lansată de LePetitPrince – „nu ucide niciuna!” -, si la sfatul Mariei Postu – „taie finalul!”; uneori, poezia trebuie să fie un fel de PA!).
Am renunţat, astfel, la premisă, de dragul nuanţelor ritmate si rimate. Acum nu mi se mai pare atât de aproape poezia rezultată, desi mi se pare mai bună aşa, mi se pare chiar OK.
Cât despre „ai ucis…”, e o idee poetică pe care o las mă mai bântuiască un pic. Cred că acolo se află, de asemenea, un sâmbure de poezie pe care trebuie să-l fac să, cum se spune, încolţească.
Vă mulţumesc frumos pentru că mi-ati fost complici în acest demers.
Rezultatul votului:
26% – ai scos din viața noastră iubirea
58% – rochia ta încă neîmbrăcată
0% – niciuna
16% – mi-e greu să aleg
26/07/2009
Struţul îndrăgostit
Aşadar, seria struţilor loveşte din nou. Întrucât desenul meu precedent a primit câteva aprecieri la „Omul transparent”, recidivez. Am trei în total, făcute, dacă nu mă înşel, pe final de liceu. Mâine, următorul.
P.S. N-am nicio iluzie că ar fi ceva de capul acestui desen, al anteriorului sau al următorului. Pur si simplu, descoperirea lor mi-a dat prilej de amintiri. Pentru că mi-e foarte drag autorul acestor desene si al acelor caiete.
24/07/2009
Ce ucidem azi?
Asadar.
Îmi făceam de lucru cu versurile mâzgălite când am dat peste fragmentul de mai sus, care m-a intrigat. Voiam o poezie aparent mai necizelată, mai dintr-una.
Dar acea rimă mi-a dat planurile peste cap. Dacă o las, nu cumva va fi ca o nucă introdusă fraudulos în perete? Atunci mi-am lăsat gândurile să afle, natural, o variantă cu muzicalitate explicită. Dacă „îmi vine” un poem cu rimă OK, înseamnă că asa trebuie să fie, mi-am zis.
Si, la naiba, am impresia că „mi-a venit”. Îmi plac amândouă. Habar n-am de ce. De obicei, sunt foarte exigent. Poate că e încă prea aproape momentul de gratie (desi, din experientă, stiu că după momentul de gratie mă apucă dezamăgirea, îmi vine să mototolesc).
Promit să n-o mai fac altădată, avem fiecare secretele noastre, nu-i asa?, dar azi vă invit în laboratorul meu si vă întreb ce ati alege? Pentru că nu pot rămâne în viată amândouă, asta e clar! Ce ucidem azi?
a) ai scos din viața noastră iubirea sau
b) rochia ta încă neîmbrăcată?
24/07/2009
rochia ta încă neîmbrăcată
ne îmbrăcăm în timp ce intersecţia vorbeşte
prin fereastra deschisă
cu păsările ieşite din teama nopţii care foşneşte
ai încă stropi de apă pe sâni când îţi potriveşti sutienul negru
e ca o lumină precisă
zâmbetul tău de mentă încă integru
îţi privesc acum părul strâns cu un elastic subţire
de parcă ai avea un ochi în ceafă
cu care vezi totul dintr-o privire
aş vrea atunci să-ţi cobori pleoapele aşteptând
un sărut moale
ca o ofrandă cuvenită ca o întoarcere în rând
ţi-aş prinde apoi buzele cu dinţii uşor
mai întâi pe cea de jos ca şi cum
asta ne-ar ţine cumva suspendaţi între tavan şi covor
aş vrea atunci să-ţi spun te iubesc pe buza superioară
să-ţi desfac sutienul în timp ce
intersecţia ar vui ca o femeie lăsată înadins pe dinafară
alarmele maşinilor din parcare nerăbdătoare ar face o larmă
ca o ploaie de jos în sus
aş bea stropii de apă de pe umerii tăi unul câte unul ca într-o karmă
am întârzia oriunde am avea de plecat cui i-ar păsa
ar fi în bucătărie fum şi miros de cafea împroşcată
s-ar rupe tocurile tot aşteptându-te s-ar înflora
rochia ta încă neîmbrăcată
n-ar mai fi nevoie de ruj pentru că se ştie
buzelor ce tocmai au sărutat nu le mai trebuie nimic
decât încă un sărut încă unul până când dor ca să fie
ar lovi atunci soarele perdeaua ridicată
s-ar zgâlţâi ferestrele ca un cristal seismic
ar încremeni buletinele de ştiri ca o îngheţată de ciocolată
ca o pană de curent ca un fulger globular ca o privire sumară
ca o nouă înfruptare
ne-am îmbrăca apoi matematic ca o filarmonică interioară
Călin Hera. PA-uri şi mirări 