Constatând eu că există printre vizitatorii acestui blog un oarecare interes faţă de PA-uri şi fiind un tip parolist (am promis că spun câteva cuvinte despre acest subiect), vă reţin un pic cu câteva consideraţii teoretice.
Într-o anumită conjunctură, am fost pus în situaţia de a scrie nişte texte care să aibă un număr maxim de semne: 500. La început am fost revoltat. La câte am eu de spus, 500 de semne (adică vreo 85 de cuvinte) e prea puţin. Apoi am văzut asta ca pe o provocare. Am descoperit şi alţi oameni care, în acelaşi context, s-au simţit provocaţi. Au avut şi ei, cum se spune, o abordare pozitivă.
Ca să rezum, în jurul acestor 500 de semne ne-am adunat vreo o sută de oameni. O treime – scriitori asidui de PA-uri, câţiva critici şi mai mult de jumătate cititori atenţi. Timp de cinci ani, am scris, fiecare, sute de PA-uri. Probabil, din ce în ce mai bune. Am elaborat câteva teorii. Am stabilit genuri. Săptămânal, ca să ţinem spiritul combativ treaz, am alcătuit clasamente. Ne-am certat, ne-am împăcat, ne-am bucurat. Ne-am împrietenit, deşi faţă în faţă ne-am văzut foarte rar, poate chiar deloc.
Tehnic vorbind, PA = proză arhiscurtă este un gen literar încă neoficial 🙂 a cărui primă caracteristică este concizia, mai precis faptul că trebuie să încapă în cel mult 500 de semne. (Ulterior, am acceptat că limita maximă poate fi uşor depăşită, păstrând ideea de bază – proză arhiscurtă.)
Pahiliteratura are trei mari genuri, cred:
a) PA versuri. Am constatat că destul de multe poezii încap în 500 de semne. Asta m-a bulversat la început pentru că aveam impresia că o poezie, oricât de scurtă, are în ea foarte multe semne, e ceva foarte „plin”. Apoi m-a determinat să accept, în mintea mea, că termenul „proză arhiscurtă” înseamnă mai mult decât proză şi implică (foarte multă) poezie.
b) PA poveste în sine. În acest caz, ideea e să comprimi la maximum o întreagă poveste, să spui esenţialul. Uneori, esenţialul poate fi un amănunt. E o artă să reuşeşti aşa ceva şi mă bucur să am, alături, adevăraţi artişti ai PA-ului.
c) PA crâmpei. Aici vă propun o comparaţie. Imaginaţi-vă că deschideţi televizorul. E un film care a început habar n-ai când. Vezi niţel, să zicem un sfert de oră. Apoi trebuie să pleci. Acel sfert de oră şi-a spus însă o poveste, o parte a ei pe care mintea ta, imaginaţia ta, încearcă să o reconstituiască, să-i pună început şi sfârşit. Alea cinşpe minute sunt PA-ul. Am scris despre asta aici.
Am făcut ţi câteva exerciţii de a aţterne PA-uri pe hârtie.
Astea sunt câteva consideraţii. Era cool să încapă în 500 de semne, dar n-am puut asta. La cerere, revin cu mai multe. Aici este un blog de PA-uri, cam lăsat de izbelişte. Aici, altul. (PA-ul tomată prezent aici e un instrument de lupte pahiliterare, un fel de schimb de replici.) Dacă vi se pare interesant, vă provoc să scrieţi PA-uri. Nu e nici greu, nici uşor. Dar e al naibii de mişto!
Călin Hera. PA-uri şi mirări 