Putea să-şi dorească mai mult decât să nu întârzie la serviciu, să nu întârzie acasă, să vadă câte un film bun, să facă sex (în principiu, cu nevasta), să bea câte o bere cu băieţii, să scape de ratele la casă, să se hotărască să aibă, totuşi, copii, să-şi cumpere o maşină nouă, să-şi schimbe serviciul, să se mute în alt oraş? Fireşte că putea. Dar se întreba: la ce bun?
L-am întâlnit pe dl. Lică într-un lift, se zgâia în oglindă şi a coborât înainte de a-şi da seama că la el mă refer.
Dorinţă
8 Responses to “Dorinţă”
-
sentimentul ratarii? sa stii ca e bun si asta la ceva, te mai trezeste din somn… din cind in cind. E cam ca sforaitul.
ApreciazăApreciază
-
De regulă, chiar când înţeleg că aş fi vizat, mă întreb: La ce bun?… Aşa că nu cred ca tipului din lift să-i fi scăpat ceva esenţial…
ApreciazăApreciază
-
De multe ori obisnuiesc sa „spionez” si eu cu coada ochiului povestile din spatele chipurilor omenesti : in autobuz, pe strada, in lift. Interesant ce putem vedea dintr-o singura aruncatura de privire.
ApreciazăApreciază
-
Si dupa ce ai coborat ai dat fuga la banca sa-ti platesti ratele, si poate ca ai zis ca altadata o sa stai cu fata la usa nu la oglinda. Ratarea e ca „torsul”, merge? De torsul pisicii zic, altfel o actiune nostima si linistitoare
ApreciazăApreciază
-
Desigur ca nu suntem spioni. Mie-mi place sa ma numesc voaior de sentimente : http://din2009.blogspot.com/2009/03/impresii-de-voaior-de-sentimente.html
🙂ApreciazăApreciază





