Apelez, pentru astăzi, la joia fără cuvinte. Public, adică, o fotografie-document. Un fel de. Face parte din seria Vedere din București.
Cel mai bun prieten al omului e rața
Provocat de Carmen (pentru că azi e Miercurea fără cuvinte), am zis să susțin cauza rațelor semi-sălbatice. Au nu-s ele cel mai bun prieten al omului? Altfel de ce le-ar hrăni cu pâine adusă de-acasă, de ce momentul hrănirii e bifat cu religiozitate în timpul plimbărilor prin parc? Oamenii n-au niciun folos de la rațele de parc, nu le mănâncă, nu le caută ouăle, nu-și fac pufoaice din penele lor. Doar le privesc și le fotografiază. Deci, câinele de apartament are un rival real! 🙂
NOTĂ. Fotografia, făcută într-un început de decembrie neobișnuit de generos (vreme de toamnă târzie), e inclusă în seria Vedere din București.
Tancurile copiilor
Vă rog doar atât: să nu mă întrebați prin ce asociație ciudată de idei am ajuns să public, în această dimineață de decembrie mai mult ploioasă decât friguroasă, fotografii făcute într-o altă dimineață de decembrie, una însorită și festivă. Era Ziua Națională și cei de la Armată au decis, premeditat sau nu, să-i lase pe civili să se uite mai de aproape la tehnica de luptă parcată pe banda 1. Copiii au fost cei mai interesați. Cadrele au fost servite, n-am avut decât să fotografiez, așa cum m-am priceput.
Reduceri la jumate
Întrucât azi e vinerea dedicată studenților și cum e vorba despre studenți de anul I, care la primele ore încă își mai spuneau, când vorbeau despre ei, elevi, și pentru că am discutat de câteva ori despre reducerile de care beneficiază (sau nu) studenții, în general cot la cot cu pensionarii (ca un arc peste timp), și, în fine, fiindcă această introducere într-o frază s-a lungit cam mult și nici nu știu dacă textul de azi va avea cuprins și încheiere, am ales să public pe blog o fotografie simplă, care sunt convins că nu le va face în ciudă, dacă ar vedea-o, ci le-ar trezi doar, eventual, mici nostalgii (dar la vârsta lor nostalgiile sunt numai bune de lăsat deoparte, pentru mai târziu).
Biserica din Parcul IOR
Numai cine n-a văzut-o vreodată n-o ştie. E o prezenţă inedită, dacă ajungi cu privirea la ea având ochii obosiţi de droaia blocurilor comuniste din Titan-Balta Albă. Totodată, după ce o fixezi cu privirea, ţi se pare că e acolo de când lumea, nu doar din 1996, şi că nici n-ar putea fi altfel. Preotul paroh Adrian Niculcea i-a zis „reper arhitectural si sufletesc al cartierului”.
Are 45 de metri înălţime, e din lemn, e construită în stil maramureşean.
Am intrat pentru prima oară în biserica din parc (Biserica Pogorârea Sfântului Duh) în urmă cu vreo 14 ani. Prin 2000-2002 am frecventat-o mai des (am destule fotografii pe hârtie de atunci). Erau preoţi tineri, erau slujbe frumoase, civilizate.
Witting sau Witing?
Vedere din Bucureşti. Azi, strada Witing şi spitalul Witting. Un lucru bun care s-a întâmplat în Bucureștiul ultimilor ani e acela că multe străzi își poartă cu fală numele, pe clădirile de la capetele străzilor, ici și colo ori chiar în intersecțiile mai importante.
De bucurie, parcă nici nu-ți mai vine să cârcotești. Și ce dacă unele străzi se cheamă cumva într-un loc și altcumva în altul? Şi ce dacă numele oficial al unei străzi mici, dar vioaie şi încărcată de semnificaţii, e scris incorect? Mă refer la strada „Witing”, inspirată după numele spitalului aflat la capătul dinspre Calea Pevnei. Spitalul CF Witting, la el mă refer. Spital înfiinţat în 1918 de doctorul C.F Witting, cel care a pus bazele chirurgiei vasculare din România. După cum se vede şi în fotografiile care însoţesc acest articol, strada a pierdut o literă t, deşi numele domnului doctor care st la originea denumirii actuale le avea, bine-mersi, pe amândouă.
Dar avem și noi buchetele noastre
Provocat de Carmen, ca în fiecare zi de miercuri (fără cuvinte), am căutat printre fotografiile făcute în ultima vreme unele care să rimeze cu ghivecele cu Crăciunițe de pe blogul dintre vis și realitate.
Așa am găsit Vederea din București de mai sus, un peisaj urban pe cale de dispariție. O cale lungă.
Gara de Nord văzută dintr-o parte
Probabil că tot românul a trecut măcar o dată-n viaţă prin Gara de Nord. Oricât de multe maşini la scară ar avea. De aceea mi se pare firesc faptul ca Vederile din Bucureşti să includă imagini cu gara noastră cea de toate zilele.
Nu vreau să mă enervez acum fiindcă, din felurite pricini, transportul feroviar a fost aproape falimentat în România şi că Gara de Nord, care ar trebui să fie un simbol nu doar al trecutului, ci şi al prezentului şi al viitorului, e parcă mai degrabă un simbol al zecilor-de-minute-de-întârziere-pentru-care-nimeni-nu-şi-cere-măcar-scuze.
Lacul fără cuvinte
Dacă s-a schimbat în bine ceva în sectorul 3 din București, în ultimii ani, cu siguranță trebuie să vorbim despre parcuri. Mă plimb prin parcurile gemene IOR și Titan de vreo 20 de ani (da, am o vârstă…). De multe ori mă opream, privind mizeria, dezordinea, lipsa de civilizație, și îmi imaginam cum ar putea să fie. Mi-era ciudă.
Deci nu pot decât să aplaud și să mă bucur, acum, și să mă mândresc cu parcurile mele. Dacă trebuie să spun repede unde mă simt european în București, răspund fără ezitare: în parcurile IOR* și Titan.
In memoriam Veress Sandor

Placă comemorativă în memoria lui Veress Sandor, pașoptist maghiar care a locuit pe strada Colței. Foto: Calin Hera
O placă (comemorativă), ca atâtea altele din București. Se uită cineva la ele? Citește cineva ce scrie pe ele? Oricum, ”vecinătatea” spune multe despre cinstirea pașoptistului maghiar.
Colț de stradă a Colței
Trec adesea, de când mi-am schimbat jobul, pe strada Colței. Până nu demult, mă întrista părăginirea Spitalului Colțea, pe care mi-l imaginam ca pe un palat ce poate să fie. De-o vreme, clădirea spitalului chiar are aspectul acela care mă face, uneori, să mă gândesc la Bucureștiul frumos. E faină chiar și privită din lateral 🙂
Ce nu e proza arhiscurtă
Organele nu mai revine
Păunul Basarab
Iz pe Parfumului
Văd adesea clădirile de pe Anton Pann (e o scurtătură pe care o folosesc de multe ori). Mă întristează ceea ce văd. Aceeași impresie: frumusețea și parfumul de odinioară s-au dus naibii; îți trebuie oleacă de imaginație ca să o întrevezi. Și foarte multă detașare de prezent îți trebuie. Jumătatea plină a paharului e că aceste clădiri vor fi, în fine, achiziționate de samsari (vezi anunț în foto de mai jos), vor ajunge unde trebuie și le vor fi salvate fațadele. Jumătatea goală a paharului e că nu.
Blănăria cu balcon
Podul Basarab s-a ridicat
Nu ştiu alţii cum sunt, dar ochii mei se bucură văzând podul de la Băneasa Basarab. E posibil ca acest edificiu să devină, în timp, un soi de simbol al oraşului Bucureşti. Nu mă întrebaţi cât decongestionează la capitolul trafic şi cât a congestionat la capitolul buget sau deranj celor care au avut ghinionul să locuiască în apropiere şi să privească la pod, pe fereastră, de jos în sus. Nu-mi propun să răspund la asta acum, aici. Îmi propun doar să adaug la colecţie o vedere care n-are cum să lipsească.
După blocuri suntem noi
Aceasta e, apreciez, o fotografie tipică pentru Vedere din Bucureşti. E genul de fotografie care nu necesită comentarii şi care ar putea deveni, în timp, document de epocă. Mă întreb cum va fi când vor fi demolate primele blocuri comuniste. Pentru că, vrem sau nu, lucrul ăsta se va întâmpla.
Mai jos, o „bucăţică” adecvată.
Dl Lică şi fleica lui Ilarion
În zilele însorite de toamnă, domnul Lică se plimbă prin parc. În oraşul lui sunt mai multe parcuri decât weekend-uri frumoase, aşa că îi ajunge un an ca să le ia la rând. Întrucât trăieşte vremuri în care totul e schimbător, inclusiv peisajul, s-a mirat domol descoperind, la marginea unui parc recent, înşirate, o droaie de grătare aşteptând orăşeni cu doruri ancestrale. Bunăoară vecinul Ilarion, împăcat cu nevastă-sa la o fleică matinală. S-a ales şi dl Lică cu o bucată (cam în sânge).





















