Secvenţă din filmul Captain Phillips, cu Tom Hanks în prim plan
Nu te pune cu americanii, c-o păţeşti! Cam asta ar fi morala acestui film despre eroism, trupele SEAL, piraţi somalezi şi happy end.
Captain Phillips e un film despre primul vapor american capturat de piraţii somalezi. Acţiunea are oarecare suspans, are darul de a prezenta lucrurile şi din perspectiva piraţilor (deşi începe promiţător, această perspectivă cade în superficial şi loc comun) şi oferă un happy end clasic, graţie trupelor SEAL. Nu e filmul anului, dar te ţine în faţa ecranului şi nu te dezamăgeşte la final (până la urmă, e o poveste bazată pe o întâmplare reală), dar nici nu înseamnă vreo provocare intelectuală deosebită. Tom Hanks, pentru care pare făcu filmul, face un nou rol bun, apreciez, iar barba cu care e dotat îl ajută enorm, zic.
Îmi propun să văd cât mai multe filme dintre cele nominalizate la premiile Oscar 2014şi să vă spun ce părere am despre ele, aşa cum am mai făcut-o în trecut (iată ce am mai scris despre premiile Oscar în anii trecuţi – îmi place ce scriam la ziar chiar înainte de decernarea premiilor din 2011). Voi încerva să scriu la scurt timp după ce voi fi văzut un film, să fie impresii proaspete. Prin urmare, nu pun pariu pe o cadenţă previzibilă, dar încerc să-mi programez timpul astfel încât.
Foarte pe scurt: povestea filmului Silver Linning Playbook nu e foarte complicată, ba, pe alocuri, devine previzibilă. Chiar şi aşa, nespectaculoasă numaidecât, povestea are foarte multe vârfuri (e vorba în special de scenele de Niro, dar nu numai), are dinamism (dat inclusiv de faptul că în mare parte din film protagoniştii aleargă, dansează, fac exerviţii fizice) şi beneficiază de trei actori cărora rolurile le-au prins mănuşă. Mă refer, desigur, la nominalizaţii la Oscar Bradley Cooper, Jennifer Lawrence şi Robert de Niro.
După ce am văzut filmul prima oară m-am mirat un pic văzând numeroase nominalizări la capitolul Comedie. Apoi l-am povestit cuiva. Am făcut-o cu bucurie şi am observat că persoana căreia îi povesteam râdea cu poftă de fiecare dată când vorbeam despre fazele în care personajul de Niro era în transă în timpul meciurilor la care paria. Aşa am ajuns la o a doua vizionare, am aşteptat fazele cu pricina şi m-am amuzat.
Am găsit pe imdb şi câteva gafe (sunt inevitabile) – de exemplu, peisajul primăvăratic de Halloween, jacheta de pe trupul sportiv al lui Pa, care ba e, ba nu e, cu ocazia cinei de la Ronnieşi Victoria şamd.
Recunosc, am „atacat” cu un uşor scepticism filmul lui David O. Russel. Nu mai aveam chef de filme cu nebuni. În plus, Bradley Cooper nu m-a impresionat niciodată prea mult. Jennifer Lawrence, în schimb, îmi plăcuse în Winters Bone şi eram curios cum e rolul secundar al lui Robert de Niro.
Până la urmă, însă, Silver Linning Playbook este preferatul meu pentru Oscar 2013, alături de Life of Pi, cu mare deosebire că în cazul lui SLP aş vota liniştit pentru cel puţin trei premii.
Notă. Am mai scris despre Django Unchained. Am mai văzut Lincoln, Angro. Am început Zero Dark Thirty.
Atunci când am citit cartea lui Yann Martel pur şi simplu nu aveam cu cine să vorbesc despre ea. Mi-a plăcut atât de mult încât mi-am stresat cuoscuţii cu îndemnurile repetate „Citiţi-o, v-o împrumut eu!”. Nu-mi imaginam că se poate face un film (între timp am constatat că se poate orice). Acum, Life of Pi e pe buzele tuturor, pare-se. Dacă va câştiga Oscarul (mira-m-aş, favorit e Lincoln, oricum ai întoarce-o), m-aş bucura. Cu siguranţă, Les Miserables va aduna multe voturi, de asemenea.
Aş fi apreciat o nominalizare şi pentru Jude Law (joacă incredibil de bine în Anna Karenina), pot presupune că Daniel Day-Lewis va primi Oscarul pentru cel mai bun actor, cu Hugh Jackmann suflându-i în ceafă.
Vă voi spune în zilele următoare impresiile mele despre principalele filme nominalizate în acest an. Fiţi pe fază!
Filmul Leii albi (Beli Iavovi) este un film despre iaurt. N-aţi mai văzut de multă vreme aşa ceva: nouăzeci şi trei de minute despre iaurt. Toată lumea ştie ce e ăla iaurt, dar iaurtul din Leii albi e un pic mai special.
Iar ceea ce îl face atît de special este capacul bidonului cu iaurt – mai precis ceea ce scrie sub capac. Căci premiul de un milion de euro promis norocosului care găseşte capacul-minune reprezintă, probabil, esenţa a ceea ce au înţeles muritorii din Sud-Estul Europei că înseamnă capitalismul.
Prietenii mei de la DC Communication m-au întrebat dacă vreau să scriu câteva rânduri despre un film de care n-a auzit aproape nimeni. „Binânțeles!”, am răspuns, și mi-au sticlit ochii (nu pot uita o provocare mai veche făcută de Mircea Popescu, despre care am vorbit în mai multe rânduri, aici sau aici).
Ieri am văzut filmul și tot ieri am scris despre el. Aici va fi linkul către locul în care va fi publicat textulețul meu.
Vă spun, în premieră, că m-am uitat cu inters la Leii albi/Beli Iavovi și mi-am dat seama, încă o dată,
Comentariul unui copil de zece ani, rostită în timpul filmului Loverboy, al lui Cătălin Mitulescu: „Tati, filmele românești sunt mai degrabă filmări”.
Ce pot să comentez, la rândul meu? Că Ada Condeescu merită roluri bune? Că poveștile din filmele romînești se vor foarte subtile și ajung să fie prea încâlcite? Că sunetul rămâne o problemă aparent insurmontabilă (și deranjantă enorm)? Tot copiii spun lucruri trăznite și oferă sentințe precise. Zic.
Akiresu to kame (Ahile şi broasca ţestoasă), Japonia, 2008
Un tip câştiga o groază ce bani pe seama viermilor de mătase. Bogătaşul avea slăbiciune pentru tot felul de artişti plastici şi pentru gheişe (sponsoriza la greu ambele tagme). Într-o zi, s-a întâmplat ceva: au murit viermii de mătase, s-a dus naibii averea, aşa că omul şi-a pus capăt zilelor.
Nevastă-sa, tinerică, frumuşică (spre deosebire de gheişe; la faza asta nu l-am înţeles pe bogătaş!), aflată la anaghie, şi-a luat unicul fiu şi l-a dus la ţară, la un unchi şi-o mătuşă. Apoi şi-a cam luat şi ea zilele.
Copilul era cam zbanghiu (folosesc acest termen un pic eronat, îmi zice DEX): avea în cap numai verbul a picta. Lucru care îi aduce tot felul de necazuri de-a lungul vieţii, dar îl şi ajută să treacă nonşalant peste ele.
Două tipe mişto (americance) pleacă la Barcelona pt o vacanţă. Una dintre ele urmează să se mărite cu un american cam comun, aşa că, deşi iniţial i se pare o tâmpenie (fascinantă, e drept), acceptă propunerea unui străin (cam fustangiu), care le cheamă pe amândouă într-un weekend la Oviedo, unde să bea vin şi să facă dragoste în trei. Ambele tipe se îndrăgostesc de gagiu, un pictor boem (pleonasm), care are o ex-soţie uşor nebună, super explozivă, talentată.
Natalie Portman, aici cu Premiul BAFTA pentru rolul din Black Swan
„Lebăda neagră” a fost primul din serie pe care l-am văzut. Am tot aşteptat să se întâmple ceva neaşteptat. Dar s-a întâmplat, mereu, fix ceea ce m-am aşteptat să se întâmple… Inclusiv în marea scenă de final.
Filmul e un fel de popularizare a baletului (în rândul fanilor de social network de la 15 ani în sus). Vorba lui Gorzo: priviţi la ciudăţeniile astea, din când în când, că poate fi cool, dar nu faceţi ca ele.
Un amic, mare fan Natalie Portman (cine-l poate acuza?!) a zis, din prima, că e un film excelent. Apoi, când „am intrat” în el, a spus: dar Natalie merită, uită-te cât a lucrat pt rolul ăsta! OK, am zis, dintre actriţele nominalizate pe care le-am văzut, e cea mai tare!
Deci, din punctul ăsta de vedere, da: în film apar o droaie de femei frumoase, cu Natalie Portman zece, care le şi întrece. Frumoasă şi periculoasă.
Afisul filmului „The Fighter” (2010), luat de pe imdb.com
Am văzut aseară „The Fighter”, filmul „de Oscar”. L-am văzut până la sfârsit. Nu-mi pare rău, dar nici nu mă simt prea îmbogătit. Adevărul e că simt asa, o suprasaturatie de filme de acest gen: sportivul de performantă care revine/se afirmă gratie muncii, sansei, talentului, în ciuda mai tuturor. Sunt sigur că, pentru telespectatorul american, povestea e mai interesantă decât pentru cel european. Probabil că un film similar despre Leonard Doroftei, să zicem, ar fi considerat o capodoperă în România.
Revenind: ultimul film de acest gen pe care l-am văzut a fost „The Wrestler”. Am scris aici, la cald, impresiile mele.
De data asta, povestea e destul de liniară si de previzibilă, spusă cu oarecare măiestrie. Jocul actorilor… nimic de reprosat (de la nivelul meu de amator). Personal, mi-e destul de nesuferit Christian Bale (nu mă întrebati de ce), iar Amy Adams si Mark Wahlberg îmi sunt aproape indeiferenti. Toti trei joacă, însă, ok, cu un plus pentru Bale.
Încerc să îmi amintesc o scenă care să-mi fi plăcut în mod deosebit si nu reusesc. Poate faza în care, în timpul difuzării filmului despre Dicky Eklund, eroul interpretat de Bale are o revelatie. E ceva educativ în filmul ăsta, motiv pentru care pot recomanda vizionarea lui împreună cu copiii.
Ati prins vreodată o sopârlă? Cu mâna, vreau să zic. Vi s-a întâmplat ca reptila să se zbată, să-si rupă coada si, astfel, să scape? Vă amintiti faza de la începutul cărtii „Fram, ursul polar”, când tigrul bengalez încearcă să-si roadă laba prinsă în capcană? (N-a reusit si a ajuns la un circ.)
Am văzut patru filme nominalizate la Oscar pt Cel mai bun film. În ordine: Black Swan, The King s Speach, The Social Network si 127 Hours. Doar unul mi-a plăcut fără rezerve: 127 Hours.
Mi-a plăcut cum a fost filmat: dinamic, dar nu supărător. Cadre scurte alternând cu cadre lungi. Suspans. Culoare, muzică. Suspans. Mi-a plăcut personajul (inteligent, profund, simpatic, cu umor, „de gască”). Mi-a plăcut faptul că tatăl personajului îsi ducea fiul să vadă răsăritul soarelui pe marginea prăpastiei, undeva, în Marele Canion. (Îmi place asta foarte mult.)
Primele 18-20 de minute din film (de văzut când intervine momentul) sunt alerte. E descoperirea, bucuria de a trăi, de a explora, de a te bucura. Apoi, exact atunci când îti zici „OK, fain. Si?”, se întâmplă ceva stupid care face din povestea lui Aron Ralston una extraordinară.
Apoi, totul e construit cu măiestrie, totul curge, cu ruperi de ritm, cu dramatism, cu secvente de umor. Mi se pare excelentă secventa în care îsi asează pe bolovan toată recuzita, apoi o priveste, o studiază, pentru a găsi o idee.
Eroul devine din ce în ce mai simpatic. Ajungi să trăiesti alături de el drama lui. Îti pui, inevitabil, întrebarea: „Ce-as face?”. Răspunsul e destul de evident. Dar, sincer, ati fi în stare să vă salvati astfel?
Mi-a plăcut faptul că povestea e adevărată. Mă întreb de ce m-a impresionat mai mult povestea lui Aron decât cea a regelui George VI. Poate fiindcă la Aron e despre viată si moarte? Sau fiindcă, pur si simplu, pare mai autentică (raportat strict la cele două filme)? Întrebări retorice. Votul meu e pt 127 Hours.
UPDATE (revenire la această idee, provocat de doi cititori de pe polimedia.us/fain): Stiu si că există într-adevăr o casetă-jurnal înregistrată de Aron în decursul celor 127 de ore. Casetă tinută la secret, pe care, însă, regizorul si actorul principal au vizionat-o. King s Speech, si The Social Network (nu stiu dacă si Black Swan) se bazează pe fapte reale. Dar povestea din 127 Hours pare cea mai autentică. De vină e felul în care sunt făcute cele trei filme.
NOTE.
Aflu că regizorul Danny Boyle a vrut, initial, să-i dea rolu lui Cillian Murphy. Ar fi fost o greseală enormă, apreciez. Pentru că James Franco chiar e de acolo.
Aron Ralston si James Franco, omul si actorul care l-a interpretat
UPDATE TABLOID.
Îmi place de James Franco si dacă mă uit la fosta si actuala lui prietenă (cu un plus pentru fosta) 😉
Marla Sokoloff si Ahna O’Reilly, fosta si actuala prietenă a lui James Franco.
Click pe foto pentru imagine mărită!
Am ales să încep această postare punând fată în fată două fotografii: una a lui Mark Zuckerberg, fondatorul Facebook (am luat fotografia făcând un printscreen de aici) si alta a lui Jesse Eisenberg, actorul care îl interpretează pe Mark în The Social Network.
Pare că această preocupare, de a alege un actor care să aducă măcar nitel cu boss-ul de la Facebook, a fost mai importantă decât a alcătui o poveste mai acătări. Ce vreau să spun? Ar fi trebuit ca filmul despre unul dintre cele mai importante fenomene ale începutului de mileniu să fie ori o poveste romantată, ori o „analiză” ori, de ce nu, o comedie inteligentă. Ceva bine făcut, în orice caz, ceva care să-mi sugereze că mă aflu în fata unei grozăvii. Ei, bine, primul film despre Facebook e, consider, un rateu. Povestea e pretins inteligentă (prin flashback-urile utilizate, de exemplu), dar superficial construită. Neconvingător.
Nu mă asteptam neapărat ca spectatorul să îndrăgească vreun personaj (cred că doar Andrew Garfiled poate fi „îndrăgit” – joacă bine rolul de tip luat de fraier). Dar orisicât! Mă asteptam ca personajele să fie construite mai credibil, mai profund, mai ales că, toate, sunt în viată (da, impresia e că fiecare personaj important a fost creionat după negocieri dure, foarte piaristice, cu subiectul). Mă asteptam să înteleg ceva mai multe, să surprind calitătile deosebite care i-au făcut pe fondatorii Facebook să realizeze asa un mare lucru. La acest capitol, filmul mi se pare de-a dreptul superficial.
Pe de altă parte, filmul are un oarecare ritm, o oarecare tensiune, dar mi-e teamă că de vină sunt si asteptările spectatorului, care vrea să afle lucruri despre Facebook.
De-aia zic: parcă nu le dau dreptate nici lui Gorzo, nici lui CTP, decât atunci când critică filmul celălalt (vezi aici despre ce e vorba!).
P.S. Dar am deja un film preferat pentru premiul Oscar! Revin.
A trecut mai bine de-o jumătate de an de atunci. De câteva zile am primit înregistrarea si am putut vedea si eu emisiunea. Întrucât oricum a fost publică, o urc aici. Probabil că ăsta sunt eu.
Înregistrare TVR Cultural (Călin Hera – „Oameni de presă”) – prima parte (14 minute)
Înregistrare TVR Cultural (Călin Hera – „Oameni de presă”) – a doua parte (14 minute)
NOTĂ.
Emisiunea „Oameni de presă”, TVR Cultural, 2010.
Producător: Oltea Gârtoman
Durata totală: 28 de minute.
Victor Rebengiuc a împlinit 78 de ani. Îi spun si eu La multi ani! Pentru că tin la omul ăsta. Mi se pare un tip vertical. În orice caz, un actor foarte bun, atât pe scenă cât si în filme.
Iar gestul lui, acela de a-i duce lui George Marinescu sulul de hârtie igienică, în studioul 4 al TVR, în decembrie 1989, îl consider eroic. Sau, în orice caz, simbolic si extrem de necesar!
Mă întreb cât va mai tine steagul sus povestea asta cu Ice Age. S-a ajuns la numărul 4 (premiera va avea loc în luna iulie, 2012). Trailerul e, desigur, incitant. De data asta, aflăm cum s-au format continentele. Cauza e, fireste, Scrat.
Trailerul ăsta a fost postat pe youtube în urmă cu 6 zile si a adunat deja 1.140.067 vizualizări. A mai fost „ridicat” însă si de alti utilizatori, adunând 256.401, respectiv 72.487 de vizualizări; asta doar de la cei din top3. Altfel spus, interes urias pentru un lucru făcut bine, foarte bine, care n-a dezamăgit deloc până acum.
Pentru că am spart deja gheata, prezentându-vă niste crâmpeie de discutie din Pahico, azi vă arăt alta. De data asta e vorba despre filmul Filantropica. Vă las să, dacă doriti, cititi.
Printscreen al unei discutii despre filmul Filantropica (Nae Caranfil), care a avut loc pe forumul Pahico, în hattrick.org (3)
Printscreen al unei discutii despre filmul Filantropica (Nae Caranfil), care a avut loc pe forumul Pahico, în hattrick.org (4)
Printscreen-uri ale unei discutii despre filmul Filantropica (Nae Caranfil), care a avut loc pe forumul Pahico, în hattrick.org. P.S. Click pe ele pentru imagine mărită si, deci, pentru lectură lesnicioasă si, presupun, agreabilă!
NOTĂ. Aici e ceea ce am scris eu mai de mult despre Filantropica si topul celor mai bune filme românesti, alcătuit de mine.
UPDATE. Se cuvine să adaug ultima replică a lui Laurean.
Printscreen-uri ale unei discutii despre filmul Filantropica (Nae Caranfil), care a avut loc pe forumul Pahico, în hattrick.org (6)
V-am vorbit adeseori despre Pahico, locul în care s-a născut proza arhiscurtă. Acum vreau să vă arăt ceva (cu mentiunea că discutiile din Pahico sunt, acum, ca la reducerile care stau să urmeze: cu 70% mai putine, dar, încă, foarte foarte interesante.
Printscreen al unei minicronici cinematografice postată de Laurean în forumul de discutii al Pahico, la capitolul Cinemagia. P.S. Click pe foto pentru imagine mărită (eu zic că merită citit!)
În principiu, sunt de acord cu părerea lui Laurean (un meserias). Am văzut filmul lui Radu Munteanu într-o seară de luni, după Crăciun. Aveam oaresce asteptări de la acest film, care se bucurase de cronici bunicele. La final (dar si pe parcursul filmului) am fost mai degrabă dezamăgit. Nu de faptul că filmul nu are coadă. Asta îmi place, se termină ca un PA. Dar m-a deranjat si pe mine excesul de cadre lungi, neslefuite, asa cum m-a deranjat lipsa de plauzibilitate a unor scene (de exemplu, vizita lui la Constanta, în casa mamei amantei). De asemenea, punctul culminant, acela în care el îi spune sotiei că iubeste pe altcineva, mi se pare inegal: are si faze foarte bune si minusuri.
Desi am remarcat deja destui actori care-mi plac (Dragos Bucur e unul dintre ei), regizori si scenaristi buni, mult lăudata cinematografie românească e, încă, în căutarea unei identităti. Cred că e, încă, la stadiul de atelier. As vrea să văd filme cu poveste plauzibilă, interesantă, cu cadre rezonabil de lungi.
P.S. Rămân în plasa lui Nae Caranfil.
UPDATE. Am găsit si o cronică pozitivă (am preferat s-o iau de pe un blog, nu din vreo revistă sau rubrică de profil din vreun ziar, că autorii de acolo sunt, bineînteles, din altă ligă).
UPDATE. Am acordul Cercului să vă arăt o continuare a discutiei despre Marti, după Crăciun 😉
Printscreen din conferinta Pahico, partea în care se discută despre filmul lui Radu Munteanu, „Marti, după Crăciun”.
P.S. Click pe imagine pentru a putea citi în conditii bune. Merită!
Aflu, via Mediafax, că fostul meu coleg, ani în sir, de la Pro TV, Cătălin Radu Tănase, va apărea într-un film cu Jean-Claude Van Damme.
Filmul „Weapon” s-a filmat în studiourile MediaPro (e tare Adrian Sârbu!). L-a un moment dat, Cătălin si-a prezentat omagiile, a spus cine e si ce vrea, asa că vedeta americană, citez, „a acceptat să facă câteva fotografii” cu vedeta Pro Tv.
„Nu mă aşteptam, în schimb, la ce avea să urmeze. Din reflex, ţineam în mână microfonul cu sigla Pro TV. La un moment dat, zâmbitor, mi-a smuls microfonul din mână şi mi-a luat el mie un interviu. Ce credeţi că m-a întrebat? Cum îmi place România?”, continuă Cătălin.
Adevărul e că, nu stiu de ce, ne simtim obligati să-i întrebăm pe străini chestia asta, ca si cum chiar ne-am mândri cu tărisoara noastră. E provincialism sau doar amabilitate?
Recent am avut ceva treabă prin Călărasi. La un moment dat, fiind eu destul de stresat de trebile ce le aveam de rezolvat, mergeam cu masina pe un bulevard central, însotit de o distinsă doamnă care, ca să umple tăcerea, probabil, m-a întrebat: „Si, vă place Călărasiul?”. Am cam tăcut, pret de 10-15 secunde, concentrat pe nu stiu ce intersectie, asa că, probabil pentru a repara situatia, doamna a continuat (acum simteam o oarecare mândrie): „Stiti că i se zice Orasul Trandafirilor?”. Nu stiam si nici nu mi se părea ceva evident. „Da?”, am zis. Apoi am văzut că benzile de circulatie ale bulevardului cu pricina aveau, într-adevăr, o zonă verde cu trandafiri într ele. „A, uite, sunt trandafiri pe aici, cred că miroase plăcut primăvara-vara”. Cred că am zis ceva OK, pentru că doamna cu care eram în masină mi-a povestit cum miroase a trandafiri.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 