Akiresu to kame (Ahile şi broasca ţestoasă), Japonia, 2008
Un tip câştiga o groază ce bani pe seama viermilor de mătase. Bogătaşul avea slăbiciune pentru tot felul de artişti plastici şi pentru gheişe (sponsoriza la greu ambele tagme). Într-o zi, s-a întâmplat ceva: au murit viermii de mătase, s-a dus naibii averea, aşa că omul şi-a pus capăt zilelor.
Nevastă-sa, tinerică, frumuşică (spre deosebire de gheişe; la faza asta nu l-am înţeles pe bogătaş!), aflată la anaghie, şi-a luat unicul fiu şi l-a dus la ţară, la un unchi şi-o mătuşă. Apoi şi-a cam luat şi ea zilele.
Copilul era cam zbanghiu (folosesc acest termen un pic eronat, îmi zice DEX): avea în cap numai verbul a picta. Lucru care îi aduce tot felul de necazuri de-a lungul vieţii, dar îl şi ajută să treacă nonşalant peste ele.
Povestea e spusă cu frenezie japoneză (ce-o mai fi şi asta), marca Takeshi Kitano, care a scris scenariul, a regizat şi a interpretat rolul lui Machisu (pictorul), în ultima parte a vieţii personajului. Episodul pe care l-am văzut prima oară e către jumătatea filmului (cine mă cunoaşte, ştie că, de obicei, văd filmele doar undeva pe la cuprins; de regulă pierd introducerea şi încheierea, aşa că îmi imaginez mult – vezi aici la ce m-a dus asta!).
Machisu, care nu vorbeşte prea mult, face parte dintr-un grup de artişti care experimentează mereu. La un moment dat aşează o pânză imensă pe un zid şi intră în ea cu bicicleta (apoi fără, că bicicleta se strică), ţinând pe cap găleţi cu vopsea; vopseaua se împrăştie, dând naştere la tablouri pline de culoare. Când încearcă figura cu o maşină, are loc un accident în care şoferul (unul dintre ei) moare. Urmează scena care mi s-a părut definitorie: e noapte, târziu. Machisu şi doi prieteni din grup trec peste acest hop al vieţii în mod diferit, fiecare după cum îi e felul: unul emigrează în SUA (devenind un pictor celebru), altul sare în cap de un pod (devenind amintire), iar Machisu (de lângă care sare ăla) merge mai departe după ce dă, imperceptibil, din umeri.
Machisu e pictorul nu are niciodată succes, deşi realizează tablouri foarte bune, geniale uneori. Cred că de aici e şi titlul filmului: aleargă bine, cel mai bine, dar îi lipseşte ceva, poate că a dat un avantaj prea mare sorţii, la start.
Una peste alta, e unul dintre cele mai bune filme pe care mi-a fost dat să le văd. Bizar. Aproape fiecare cadru e o operă de artă (am îngheţat imaginea de foarte multe ori ca să privesc tabloul). Îl puteţi vedea, uneori, pe TV1000. (UPDATE. Văd că e chiar azi, pe Cinemax2, la 13.15!)
UPDATE. Aceasta este propunerea mea (serioasă) pentru lista filmelor excelente pe care nu le-a văzut nimenideschisă la un moment dat de Mircea Popescu.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 
Lasă un răspuns