Ilarion stă pe pod şi scuipă în râu (din când în când). E o frumoasă zi de joi, e o oră la care cei mai mulţi oameni sunt la serviciu. Lumina cade frumos, dinspre malul drept. O barcă trece suficient de rapid (şi de departe) încât să nu fie nimerită. Ilarion priveşte valurile şi, nu ştiu cum, i se pare că stă pe malul râului şi se uită la un om în toată firea, la el însuşi, care stă pe pod, scuipă în râu şi atât. E un tip bine, trebuie să recunoaştem, îşi zice (şi mustăceşte). Dar cam fără rost.