M-am întrebat ce simţeau oamenii din urmă cu o mie, două mii de ani în urmă în timpul eclipselor. Aseară, ştiind totuşi câte ceva despre fenomenul căruia îi eram martor, de la ultimul etaj al unui bloc din Bucureşti, mă minunam, apoi abia aşteptam să reapară Luna, draga de ea.
Ceea ce m-a mirat a fost durata fenomenului şi faptul că (poate din cauza norilor? să-mi dea cineva o explicaţie, vă rog!) Luna a reapărut de câteva ori: la început o luminiţă mică, mărită la dimensiunile unei fâşii ca un semicontur de cerc, redusă apoi până la întuneric, revenind iar ca o luminiţă (dar în altă parte a conturului), dispărând iar, şi tot aşa.
Un soi de lecţie din care poţi să nu înveţi nimic; doar că, uneori, e mai util să te uiţi pe cer decât la tv.
16/06/2011
Călin Hera. PA-uri şi mirări 