Bărbaţii pur şi simplu nu înţeleg nimic
Lansare, comenzi ş.a.m.d., aici. | Lance la Să mori ucis de tocul unei… |
 | Kornnn13 la Ilarion și conexiunea parasoci… |
 | Ilarion și conexiune… la Dialogurile ilarionice |
| Ilarion și conexiune… la Dl. Lică şi dl. Smart TV |
Stâlp cocoșat (la figurat) de cabluri. Foto: Calin Hera
Provocat de Carmen, ca în fiecare zi de miercuri (fără cuvinte), am căutat printre fotografiile făcute în ultima vreme unele care să rimeze cu ghivecele cu Crăciunițe de pe blogul dintre vis și realitate.
Așa am găsit Vederea din București de mai sus, un peisaj urban pe cale de dispariție. O cale lungă.
Am aflat despre indicele blabla din Dilemateca (de unde altundeva?). Ce se-ntâmplă? Ceva simplu: creatorii site-ului cu pricina au făcut un motor care calculează cât bullshit e într-un text.
Cu cât coeficientul e mai aproape de zero, cu atât textul e mai original, mai lipsit de clișee și mai dens în expresii rare sau originale. Interesant mi se pare faptul că un indice zero poate indica deficiențe stilistice. Înțeleg că un coeficient blabla cuprins între 0,1 și 0,3 certifică faptul că textul conține o cantitate de blabla suportabilă, deci un text de valoare.
Cred că ar fi interesant dacă s-ar pune la punct un blablametru pentru texte în limba română. Spun asta exprimând, firește, rezerve: valoarea literară nu se măsoară științific. Dar, na, e o joacă din care putem învăța, dacă vrem.
Intrarea principală în Gara de Nord, văzută dintr-o parte. Foto: Calin Hera
Probabil că tot românul a trecut măcar o dată-n viaţă prin Gara de Nord. Oricât de multe maşini la scară ar avea. De aceea mi se pare firesc faptul ca Vederile din Bucureşti să includă imagini cu gara noastră cea de toate zilele.
Nu vreau să mă enervez acum fiindcă, din felurite pricini, transportul feroviar a fost aproape falimentat în România şi că Gara de Nord, care ar trebui să fie un simbol nu doar al trecutului, ci şi al prezentului şi al viitorului, e parcă mai degrabă un simbol al zecilor-de-minute-de-întârziere-pentru-care-nimeni-nu-şi-cere-măcar-scuze.
În aşteptarea lui Moş Nicolae, copiii dau zor să-şi facă ghetuţele. Ghetuţe am zis? Trebuia să spun săndăluţe, ca să fiu în ton cu vremea din Bucureşti. Nu zic, e fain că-i fain. Dar e ciudat. Şi nu, nu cred că ăsta e Semnul Încălzirii Globale (SÎG).
Vedere din Parcul Titan, București. Foto: Calin Hera
Dacă s-a schimbat în bine ceva în sectorul 3 din București, în ultimii ani, cu siguranță trebuie să vorbim despre parcuri. Mă plimb prin parcurile gemene IOR și Titan de vreo 20 de ani (da, am o vârstă…). De multe ori mă opream, privind mizeria, dezordinea, lipsa de civilizație, și îmi imaginam cum ar putea să fie. Mi-era ciudă.
Deci nu pot decât să aplaud și să mă bucur, acum, și să mă mândresc cu parcurile mele. Dacă trebuie să spun repede unde mă simt european în București, răspund fără ezitare: în parcurile IOR* și Titan.
Captură de pe evz.ro
Bunii mei prieteni,
Pentru că se apropie perioada pe care copiii o așteaptă cu cel mai mare interes (nu, nu e vacanța, ci Noaptea de Ajun, în care Moș Crăciun aduce cadouri!) și
pentru că sunt deja șase ani de când mijlocesc întâlnirea dintre copiii cuminți și Moș Crăciun (deci am ceva experiență în domeniu – textul ăsta îmi place) și
pentru că proiectul Copii cu minte merită să meargă mai departe
vă propun să fim parteneri în această frumoasă întreprindere (am mai făcut noi ceva-ceva prin 2009).
Un cârd de gâște ridică praful de pe uliță, chiar lângă gardul bătrânului Zsigmond Laár. Gard e mult spus. Ulucile, ca o uriașă gură știrbă, abia stau la un loc. Te miri ce le ține laolaltă. Poate culorile. O fi moș Laár un neica-nimeni (a risipit agoniseala de-o viață în șapte ani, de când e văduv), dar sufletul de artist încă nu și l-a băut cu totul. Lunar, când primește bani de la fiu-său, cumpără patru găleți de vopsele și schimbă culoarea ulucilor, după un cod doar de el știut. Și de gâște.
Placă comemorativă în memoria lui Veress Sandor, pașoptist maghiar care a locuit pe strada Colței. Foto: Calin Hera
O placă (comemorativă), ca atâtea altele din București. Se uită cineva la ele? Citește cineva ce scrie pe ele? Oricum, ”vecinătatea” spune multe despre cinstirea pașoptistului maghiar.
Strada Colței, colț cu Nicolae Bălcescu. Foto: Calin Hera
Trec adesea, de când mi-am schimbat jobul, pe strada Colței. Până nu demult, mă întrista părăginirea Spitalului Colțea, pe care mi-l imaginam ca pe un palat ce poate să fie. De-o vreme, clădirea spitalului chiar are aspectul acela care mă face, uneori, să mă gândesc la Bucureștiul frumos. E faină chiar și privită din lateral 🙂
Adunase bani la CEC, se înscrisese pe listă la Reşiţa (avea o pilă), primise Dacia după un an. O maşină galbenă. A iubit-o. În 1992 s-a făcut taximetrist. Erau totuna, el şi maşina. S-au adunat ceva bani, a pus instalaţie GPL, a moştenit via din Cadrilater, şi-a luat Opel. „Vinde-mi mie instalaţia”, i-a zis vărul Rică din Titu. „Ţi-o dau cu tot cu maşină”. S-au înţeles pentru 100 de euro. Pe drum, l-a oprit un poliţai. N-avea rovignetă. L-a costat trei milioane. Nuţule, s-a dus naibii suta aia de euro, dă şi tu o bere, i-a zis lu’ văru-său când a ajuns la Titu.
Statuie în Parcul "Orăşelul copiilor"din Bucureşti. Foto: Calin Hera
Doar cârcotasii pot spune despre chestia de mai jos „iaca ce e proza arhiscurtă!”. Cum ei există si cum noi avem simtul umorului, le ridicăm mingea la fileu, pentru a râde la urmă, mai bine 😉
Am primit asta de la Laurean, un, deja, clasic al PA-urilor din Pahico.
Așa arată azi, 17 nov, pagina mea de facebook
Am zis să-mi fac pagină de facebook dedicată PA-urilor și mirărilor. O fi bine, o fi rău? Nu știu. Ceea ce știu e că există pagini grozave, așa că de ce n-ar intra și proza arhiscurtă în peisaj?
Până una-alta, pagina are un aspect rudimentar. Sunt convins că pot fi folosite multe șmecherii, astfel încât pagina să arate din ce în ce mai bine. Prin urmare, sunt deschis, foarte deschis, la sfaturi, povețe, învățături.
Oricum, pagina e salvată de un desen (din ce în ce mai celebru) făcut de prietena noastră din blogosferă, Roxana Soare.
Clădire aflată la intersecția străzilor Anton Pann și Parfumului (București). Foto: Calin Hera
Văd adesea clădirile de pe Anton Pann (e o scurtătură pe care o folosesc de multe ori). Mă întristează ceea ce văd. Aceeași impresie: frumusețea și parfumul de odinioară s-au dus naibii; îți trebuie oleacă de imaginație ca să o întrevezi. Și foarte multă detașare de prezent îți trebuie. Jumătatea plină a paharului e că aceste clădiri vor fi, în fine, achiziționate de samsari (vezi anunț în foto de mai jos), vor ajunge unde trebuie și le vor fi salvate fațadele. Jumătatea goală a paharului e că nu.
Podul Basarab, văzut dinspre Gara de Nord. Foto: Calin Hera
Nu ştiu alţii cum sunt, dar ochii mei se bucură văzând podul de la Băneasa Basarab. E posibil ca acest edificiu să devină, în timp, un soi de simbol al oraşului Bucureşti. Nu mă întrebaţi cât decongestionează la capitolul trafic şi cât a congestionat la capitolul buget sau deranj celor care au avut ghinionul să locuiască în apropiere şi să privească la pod, pe fereastră, de jos în sus. Nu-mi propun să răspund la asta acum, aici. Îmi propun doar să adaug la colecţie o vedere care n-are cum să lipsească.
Vedere din Cluj-Napoca. Foto: Calin Hera
Am ales pentru astăzi o fotografie din Cluj (şi pentru a răspunde la o leapşă primită de la Napocel). Desigur, e una din acele zile de miercuri fără prea multe cuvinte.
UPDATE. Graţie lui fosile am aflat că: „Cladirea este fata in fata cu strada Kogalniceanu unde este UBB-ul.Pe cealalta vreme era internat pentru Liceul de Coregrafie,acum e tot internat,dar numai pentru maghiarii de la nu stiu ce colegiu.”
Peisaj urban made in Romania. Foto: Calin Hera
Aceasta e, apreciez, o fotografie tipică pentru Vedere din Bucureşti. E genul de fotografie care nu necesită comentarii şi care ar putea deveni, în timp, document de epocă. Mă întreb cum va fi când vor fi demolate primele blocuri comuniste. Pentru că, vrem sau nu, lucrul ăsta se va întâmpla.
Mai jos, o „bucăţică” adecvată.
Zona grătarelor din Parcul Tineretului. Foto: Calin Hera
În zilele însorite de toamnă, domnul Lică se plimbă prin parc. În oraşul lui sunt mai multe parcuri decât weekend-uri frumoase, aşa că îi ajunge un an ca să le ia la rând. Întrucât trăieşte vremuri în care totul e schimbător, inclusiv peisajul, s-a mirat domol descoperind, la marginea unui parc recent, înşirate, o droaie de grătare aşteptând orăşeni cu doruri ancestrale. Bunăoară vecinul Ilarion, împăcat cu nevastă-sa la o fleică matinală. S-a ales şi dl Lică cu o bucată (cam în sânge).
Călin Hera. PA-uri şi mirări 