Posts tagged ‘Amintiri’

03/08/2009

Locotenentul Mitran e nervos

Lt. Mitran e nervos. E roşu, nu doar ars de soare. Soldaţii au de încărcat trei camioane care stau, fierbinţi, lângă trei grămezi uriaşe de porumb. „La prânz să fie gata!”, urlă Mitran. Afară sunt 40 de grade. Copiii muncesc cu încetinitorul. Aşa îi vine ideea: îl pune pe şofer să pornească motorul. Gazele de eşapament, fix între militari.

(către ei): Cu cât terminaţi mai repede, cu atât scăpaţi mai repede de gaze.

(către şofer): Lasă aşa, să se grăbească.

(către ei): Fir-aţi ai dracu’ de putori, nesimţiţilor!

02/08/2009

Servesc patria. Cafea, nişte ţigări, ceva

Sunteţi, cam de multişor, în drum spre fermă. Un camion hodorogit trece pe lângă voi. Vă forţează să coborâţi în şanţ. Zece metri mai încolo, hardughia opreşte şi din ea sare, sprinten, locotenentul Mitran. Te strigă. Faci un pas alergător jalnic.
– Urcă, zice Mitran.
Urci. Urcă şi el. Şoferul e în maieu, locotenentul îşi descheie copca şi-şi dă chipiul jos. Abia acum observi că are un început de chelie, ca un vârtej. Îţi întinde o sticlă de bere la litru, din care un sfert e goală. În timp ce refuzi, maşina porneşte.

– Nu mai umple coşul ăla atât. Nu te omori, zice, şi trage o duşcă. Mai ţip şi io la voi, că asta e meseria, trebuie să mă înţelegi. Trebuie să ne înţelegem unii pe altii, adaugă, şi face cu ochiul.
Şoferul dă din cap. Sau a fost o zdruncinătură a camionului.
– Auzi, ce meserie are maică-ta? (ştia).
– Medic.
– Si cum de nu ţi-a aranjat să scapi de armată?, se miră sincer.
Dai din umeri.
– Da’ nu-ţi poate arnaja măcar s-o faci mai uşor?, întreabă el, nevinovat.

Te uiţi la el, apoi la şofer. Te uiţi înainte, pe drum. Te uiţi iar la el.
– Adica?
Acum e rândul lui. Se uită cu milă la tine. Mai trage o duşcă. Apoi te priveşte ceva mai curios. Are privirea aceea îndărătul căreia se ghiceşte întrebarea „asta o fi prost sau se preface?”. Decide că eşti prost şi continuă:
– Nu vine pe la tine, pe aici, pe la fermă?
– Nu cred, e drum lung, zici.
– Daca totuşi ar veni, să aducă nişte ţigări, cafea, ceva. Ar fi bine, face el lista, apoi îţi zice să cobori.

Băieţilor nu li se pare nimic ciudat în faptul că ai făcut o bucată de drum cu Mitran, în camion. Pe rând, fiecăruia i-a venit rândul la „discuţii”. Nu întreabă nimic, niciunul. Poate că nici nu şi-au dat seama. Poate că sunt, cu toţii, doar foarte obosiţi. A fost o zi grea şi mulţi s-au culcat îmbrăcaţi, imediat după masa de seară. Noaptea, însă, a fost frumoasă. Dimineaţă, în timpul ieşirii de la 3.25, e o răcoare plăcută, de parcă ai sta sub un duş de stele.

UPDATE. Am început de câteva zile un serial cu amintiri din armată. Mai jos sunt primele episoade:

1. Servesc patria. Valiza de lemn
2. Servesc patria. Cu borş
3. Servesc patria. Slănina sătmăreanului
4. Servesc patria. În turmă
5. Servesc patria. Scrisoarea I
6. Servesc patria. Ciocolată ungurească

PA-uri
Scrisori pentru iubitele altora
Înjurăturile locotenentului Mitran
Gluma de la 5 dimineaţa

02/08/2009

Corfu. Criza văzută cu ochii

În Corfu am văzut pentru prima oară Criza, cu ochii mei. O mulţime de hoteluri începute şi neterminate. O mulţime de hoteluri, resaurante, magazine închise. Un tip dintr-un magazin mi-a spus că anul trecut avusese trei magazine (vindea piele – genţi, sandale ). Astă-toamnă a vrut să-şi mai deschidă unul. Acum, adunase toată marfa într-un singur loc, pusese preţuri de râs şi spera să vândă cea mai mare parte a lucrurilor până la sfârşitul verii, să poată trece de iarna care vine.

Am văzut bălării, am văzut drumuri începute şi neurmate, piscine goale. Am văzut clădiri cu stil, înăuntrul şi în jurul cărora mi-am imaginat bucuria trecuţilor turişti. Am văzut o droaie de pancarte For sale. Cu banii primiţi în Bucureşti pentru un apartament cu două camere, ţi-ai putea lua un mic teren la malul mării Ionice, cu un petec de plajă, o dărăpănătură din piatră, veche de 300 de ani, şi un colţ de livadă de măslini.

Da, am văzut şi chilipiruri. Dar n-am văzut resemnare. N-am văzut oameni trişti. N-am văzut ţepari. (OK, aici e o discuţie mai amplă, ştiu oameni care se jură că ţepari mai mari ca-n Grecia nu-s – românii nu intră în discuţie, e specie aparte!)

 

criza panou

Aproape că m-a amauzat ideea de a nu bea din supermarketul piscinei Bratos. Cred că era haios locul, pe vremuri.

criza masina

Cred că v-am mai arătat o dată decapotabila asta, poate din alt unghi. Acum am vrut să vedeţi instalaţia de aer condiţionat de pe clădire. E ciudată şi rugina asta, nu? Cum vine ea să stăpânească imediat ce simte un semn de slăbiciune!

Mai jos, o fotografie făcută de fiica mea, într-un supermarket. Nu ştiu prea bine de ce a făcut-o. Dar dacă e, hai să vedem nişte preţuri.

criza pret

criza salvamar

O „gheretă” de salvamar, pe ţărmul Arillas, fotografiată de fiul meu. I-a plăcut. A vrut să şi urce până sus, sus. Nu l-am lăsat. Cred că până şi un porumbel găsit de ajnanina ar fi prăbuşit edificiul, dacă s-ar fi aşezat acolo, să mediteze.

 

criza roda

La parterul clădirii ăsteia, din Roda, e un restaurant de prin 1.800 şi ceva. Cel puţin, aşa rezultă dintr-o inscripţie bine pusă în valoare (pe care, da, jurnalistul lu’ Peşte n-a fotografiat-o!). Mâncarea a fost bună. Parol!

P.S. Nu ştiu când vor apuca să renoveze.

criza cearceaf

Pensiune care n-a mai apucat să se deschidă. Tot prin Roda.

02/08/2009

Scrisori pentru iubitele altora

Scriu scrisori de amor pentru camarazi. Îi scriu unei italience din Dobrogea, unei ţigăncuşe din Bacău şi unei bucureştence blajine. Inventez chestii romantice privind fotografiile tipelor (nu lucrez decât cu fotografia clientului).

Ţigăncuşa e urâţică, mi-e greu să-i scriu înflăcărat. Bucureşteanca e banală, dar ghicesc o neruşinare în ochii ei care mă incită. „Cu talentul tău, aş face bani”, zice Cristi, bucureşteanul tăcut (dacă vă imaginaţi aşa ceva). Nu cred că am talent, dar scrisori de dragoste ticluiesc OK.

01/08/2009

Servesc patria. Ciocolată ungurească

Locotenentul major Chirvasiu pare de gaşcă. Azi aţi ieşit cu el pe câmp pentru că lt. Mitran e liber. Cam o dată la trei zile, ofiţerii îşi iau liber, prin rotaţie. Trai! Chirvasiu e altfel decât Mitran. Ordonă pauze de 10 minute la fiecare oră de muncă. (Da, ordonă, ăsta e limbajul!). Aduce apă. Oau! Poţi bea o cană cu apă la fiecare oră de uncă.

Chrivasiu vă împarte în patru grupe. La prânz, face socoteala. Primele trei grupe, după numărul de coşuri încărcate/descărcate în camion, capătă câte o ciocolată ungureasca. Seara, alte ciocolate. Lux.

Vă intersectati cu plutonul lt. major Zaharia. Înalt, faţă albă, ochelari de soare, zâmbet plăcut. Îţi pare cunoscut. Se plimbă agale, cu mâinile la spate, printre rândurile de porumb retezat defectuos de combine. Când şi când dă comenzi scurte, încet, calm, ca pentru sine: „Culcat”, „Drepţi”, „Înainte, fuga marş.”. Abia se aude. Vreo 5-6 băieţi din pluton execută în linişte toate comenzile.

Zaharia pare foarte eficient. I s-ar potrivi o banderolă SS pe braţ. Da, îţi dai seama unde l-ai mai văzut: în toate filmele cu hitlerişti.

S-a făcut seară. Adică e noapte de-a binelea. V-aţi întors la fermă la ora nouă. Încă mai simţi gustul ciocolatei ungureşti din proviziile lui Chirvasiu. Mircea P. ţi-a spus că a fost din şpaga lui. Deja îşi face planuri pentru mica permisie de duminică. Îl invidiezi sincer.

Băieţii se bărbieresc sub un bec chior, afară, în nişte cioburi de oglindă. Tu n-ai chef. Eşti hotărât să te culci aşa (iar mâine, Mitran te va pune să faci 20 de flotări. Ce idiot!). Vremea s-a mai încălzit. Roiesc ţânţarii.

01/08/2009

Înjurăturile locotenentului Mitran

Ieri m-a înjurat locotenentul. În fel şi chip. Nici nu mai ştiu de ce. Nu mi-a părut nervos, dar cred că îi era ciudă că trebuie să stea cu chipiul ăla pe cap, cu vestonul încheiat până sus.
Am încercat să-l urmăresc atent. Nu erau înjurături extraordinare dar erau multe şi se tot repetau. „De ce te-a trimis, mă, mă-ta în armată?”, urla. Habar n-am avut ce să-i răspund aşa că am tăcut.
Totul a durat vreo 5-6 minute. Băieţii se opriseră din lucrat. A fost interesant.

30/07/2009

Servesc patria. În turmă

Treaba voastră, cel puţin în prima săptămână, e să adunaţi porumbul care le-a scăpat combinelor. Un fleac? Aiurea. Numai plutonul vostru are de strâns câte 8-10 tone zilnic. Norma, pe care n-o realizaţi nu fiindcă n-aţi avea materie primă, ci pentru că e imposibil, dovedeşte cât de eficiente sunt combinele patriei. ‘Jde mii de tone de porumb vor ierna sub zăpadă, presupui.

Munciţi 7 din 7. Totuşi, duminica e zi scurtă. La patru după-masă sunteţi înapoi la fermă. Apuci să te speli la jgheab, să speli nişte ciorapi, să asculţi la radio „etapa”. Mănânci pepeni în prostie, apoi stai cu burta în sus, ca un gândac neputincios.

Cerul privit prin lanul de porumb e atât de senin încât pare opera unui pictor naiv. Ai parte de o mică pauză. Stai într-o rână, privind cerul străpuns de grămadă galben-roşcată de porumb (păpşoi, cum îi spun camarazii). O furnică înspăimântată ţi se plimbă nesigur pe mână. Cine ştie la câte muşuroaie depărtare vei fi adus-o, fără să vrei?

Noaptea, vă întoarceţi la fermă „cu cântec, înainte-marş!”. O glumă proastă. Totuşi, vă străduiţi. Lălăiţi ceva jalnic. Locotenentul rămâne în urmă, dar mergeţi în formaţie chiar şi după ce nu-l mai vedeţi. E mai simplu aşa, să nu te gândeşti la drum, să te uiţi doar în ceafa celui din faţa ta. După numai câteva zile, ai impresia că pe ei asta îi interesează cel mai mult: ca voi să vă transformaţi în turmă. E foarte comod, de altfel.

30/07/2009

Servesc patria. Scrisoarea I

Dragii mei, 

 Atunci când va gândiţi la mine, să ştiţi că sunt treaz şi sunt pe câmp. Răsăritul soarelui mă prinde în drum spre locul faptei. Apusul, către ferma Gemenele, unde e cartierul general. Noaptea dorm butuc în patul de la cucurigu. Uneori sunt treaz şi noaptea, când sunt planton. Nu ştiu ce-ar trebui să păzesc înarmat cu baioneta, dar asta face parte din joc, se pare. 

  De dorm sau nu, la 3.25 fix ies afară pentru trei minute. Motivul? Înainte de culcare manac câte un pepene. Sunt câteva mii, zeci de mii, depozitaţi frumos în spatele fermei. 

  Spuneţi-mi ce aş putea să vă scriu ca să vă intereseze. Poate îmi scapă tocmai acele amănunte pe care ar trebui să nu le pierd. Până una-alta, mai vreau nişte vitamina C, tetraciclină, biseptol (cantităţi rezonabile), ciorapi şi mănuşi de lână (va veni gerul). 

 Al vostru,
soldat TR

Etichete: ,
29/07/2009

Servesc patria. Slana sătmăreanului

armata cu anton si doru

Împreună cu doi dintre eroii textului de mai jos (poate singurii). Dănuţ e cel din mijloc. AMRmetrul din mâna mea indică faptul că fotografia a fost făcută spre sfârşitul primăverii. Tresele de caporali TR confirmă informaţia. Despre uniforme aveam, atunci, o părere mai bună. Constat acum că erau tare jerpelite.

Problemă neprevăzuta: „efectele”. Pentru că ai întârziat, n-ai mai găsit bocanci pe măsura ta şi nici uniformă. Pantalonii sunt vechi. Probabil au fost folosiţi la grajduri. Vestonul pute uşor. Boneta are pe margini un brâu negru, lucios. Vestea rea: cineva a dat bocancii cu cremă de ghete pe interior. Vestea rea de tot: din talpă ies nişte cuişoare, înăuntru. La început, e enervant. Apoi, ciudat, durerea începe să devină plăcută.

Mâine veţi pleca la muncă. Patria se apăra nu doar cu arma în mână. Patria se apăra pe ogoare. Până în noiembrie. Îţi place să te joci cu gândul că destinaţia e secret de stat, aşa că le scrii alor tăi că plecaţi, dis-de-dimineaţă, în Insula Mare a Brăilei. Denumirea locului are o rezonanţă aparte. Cu siguranţă, e ceva încărcat de poezie. Vei sta mult timp în aer liber, curat, o încântare!

Primeşti o raniţă prăfuită şi câteva „materiale”. Printre ele, un set de lame de bărbierit Astra. Lenea e cucoană mare şi leneşul mai mult aleargă: încerci să le îndeşi într-o cutie fără a da la o parte capacul. Tăietura e fină şi profundă. Parcă s-ar fi adunat în inelar tot sângele. Dar are gust plăcut. Câteva zile, vei scrie cu mână stânga. Dar cum vei depănuşa?

Doru e singurul ardelean din pluton. În afară de tine. Sătmărean. Harta-n cui. El s-a fofilat. Ratează Insula Brăilei pentru un sejur la infirmerie.

Îţi place să râzi: „Doruţ, am o capră, nu mi-o f…?”. Nu e pricinos. Apare misterios, cu un pachet. „No, hai să mâncăm nişte slană, că moldovenii ăştia n-au nici sânge în ei, numa’ borş. Auzi, cică să le culegem noi cucuruzu’”. „N-ar merge şi-o ceapă roşie, zdrobită în pumn, stinsă cu sare?”, întrebi retoric. Dănuţ, din Roman, se conformează. Lipseşte palinca. Însă numai puţin.

28/07/2009

Gluma de la 5 dimineaţa

– Deşteptarea!, strigă locotenentul Mitran.

E momentul lui suprem. Toţi dorm, numai el e treaz. A dormit bine azi-noapte, incredibil de bine, ţinând cont de şpriţurile băute până seara târziu cu tatăl soldatului Faur, un pămpălău. Soldatul, adică. Tatăl e de gaşcă, i-a dat două cartuşe de BT şi a plătit şpriţul.

Uite-l pe puşti. Se întoarce în somn. Are faţa mânjită cu pastă de dinţi. Pămpălăul.
– Deşteptarea, bă, aici e armată, nu amantă!. Am făcut o glumă bună, îşi zice, încântat.

28/07/2009

Servesc patria. Cu borş.

Prinzi cinci minute în care nu urlă nimeni. Nimeni nu te iscodeşte. Eşti într-un lan de porumb. Dincolo, dealurile Bacaului. Între tine şi ele, o şosea lungă şi albastră. În jurul tău, praf. Deasupra şoselei, cer senin. De aici, unde te-ai pitit, nu se poate vedea indicatorul pe care scrie „Brasov”. Dar îl ştii acolo şi, la naiba, asta îţi face bine!

Ai de depănuşat ştiuleţi de pe un rând de o sută de metri. A depănuşa. Ce noţiune înălţătoare! Degeaba te grăbeşti. Cine termină primul, are onoarea să înceapă primul noul rând. Şi tot aşa, până seara. Cel mai bine e să rămâi „în pluton”, să nu fi nici printre primii, nici printre ultimii, să te strecori. Aste e prima lecţie a armatei.

Până la urmă, a fost mai bine că ai ajuns cu întârziere la întâlnirea cu UM 01184 (chiar, oare ai voie să scrii pe hârtie codul unităţii miliare?). Ai scăpat de batjocora la care au fost supuşi primii sosiţi. Câţiva au fost tunşi la piele. Par stingheri. Adică: ar face pe şmecherii, dar le lipseşte ceva. Pe toţi cei care au ajuns la timp, sau chiar mai devreme, i-au fugărit nişte soldaţi cu table subţiri pe umeri. Cică: „Bă, studenţache, lasă nasul jos, aici eşti la armată, comanda la mine!”.

În unitate sunt vreo 15 soldaţi la termen, cu toţii gradaţi, şi vreo 1.500 terişti, nou-nouţi. E clar cine-i şeful. După un du-te vino aiurea pe la infirmerie, magazie, dormitoare, îl cunoşti pe locotenentul Mitran. Îţi dă impresia că n-a mâncat în viaţa lui decât borş. E conştient că are de a face cu viitori intelectuali (dacă studenţii la Politehnică pot fi numiţi astfel). Îşi forţează simţul umorului. E caraghios. Unii râd când el face mişto de ceilalţi. Timp de 9 luni, el e Dumnezeu.

26/07/2009

Servesc patria. Valiza de lemn

Ţi-a venit rândul. Nu te simţi mai bărbat decât alţii, nici măcar decât cei care au reuşit s-o fenteze cu câte un ulcer de ultima oră. Nu te simţi nici mai fraier. Dar ciudă îţi e. Te aşteaptă nouă luni de zile idioate. Pierdere de vreme.

De la V. ţi-ai luat rămas bun acasă. N-avea rost să te petreacă la gară. O să-ţi lipsească. Şi când gândeşti asta, îi simţi încă gustul pe buze, îi simţi mirosul impregnat în tine. A plâns un pic. Tu nu. Tu trebuie să fii bărbat. Doar eşti major, nu?

Tragi valiza. Încerci s-o ţii depărtată de corp. Muşchii îţi sunt încordaţi. Trebuie să pari puternic. Eşti doar un copil nevoit să plece din cuib, dar n-ai recunoaşte asta. Ai obrajii plini de salivă lipicioasă de la aceia care au vrut să te pupe, să te încurajeze. Cu cei mai mulţi atunci te-ai întâlnit prima şi ultima oară.

Până la Simeria, stai cocoţat pe valiză. Mare lucru valizele astea din lemn. Sunt încăpătoare, se pot transforma în scaune, li se poate pune lacăt şi duc la oaste generaţii întregi. Poate fiindcă sunt rare. Chiar, de ce nu s-or găsi la magazin? S-ar vinde.

Peste tot miroase a alcool şi a vomă. Vagonul scârţâie. Auzi asta doar când trag aer în piept canteretii; sau când trag câte-o duşcă. Observi că însoţitorii sunt cei mai activi. Au şi de ce: nu merg mai mult de 2-3 staţii. Recruţii par mai visători, inclusiv aceia deja beţi turtă. Se strâng în braţe, se pupă, trec sticlele de la unul la altul. N-ai încotro: bei şi tu câte o înghiţitură.

În fiecare gară, hărmălaie. Orăştie, Sebeş, Sibiu, Făgăraş, Braşov. La Sibiu, mult după miezul nopţii, fix 26 de persoane îl conduc pe Dudu care nu nimereste scara trenului. Calcă în noapte. Până la urmă, ajunge în tren şi te bucuri pentru el. Te afli într-o stare în care te impresionează părinţii care se despart de flăcăi, fetele care îşi săruta iubiţii, încurajările naive „Las’, c-o să fie bine!”, urările „Armată uşoară!”, promisiunile „Te astept”, „O să-ţi scriu zilnic” şi alte astfel de prostioare.

În gara Ploieşti Vest trenul îţi pleacă de sub nas. Erai atent la un grup de olteni care-şi făcuseră tabără în mijlocul peronului. Mâncau pâine cu praz şi cu parizer şi vorbeau tare, la perfectul simplu. De unde sunteţi, băieţi? „Din Caracal”, răspunde unul din ei, cu gura plină. Râzi, în timp ce zdrăngănesc ultimele vagoane ale acceleratului.

Pe ordinul de recrutare scrie că trebuie să fii la unitate la ora 11 fix. Următorul tren pleacă din Ploieşti la zece jumate. „Doar n-o să mă dea dezertor”, îţi zici, şi cumperi o carte poştală stupidă pe care scrii repede câteva cuvinte pentru cei de acasă.

24/07/2009

Olimp. Trupa

oli 539

Trebuia s-o fac mai demult, să pun, adică, genericul. Pentru cei care au deschis mai târziu blogul, aici e povestea completă (aşa cum m-am priceput eu s-o spun). Lipsesc însemnările făcute pe coclauri. Încă încerc să le descifrez. Aşadar, în ordinea numerelor de pe tricou, începând din dreapta, jos: Tibi (autorul moral al expediţiei; păstrează mustaţa asta din liceu!), Dan (într-un meci de fotbal interşcoli, despre care am pomenit în urmă cu ceva vreme, la un contact fizic minor, cum se zice, s-a aruncat pe jos ca împuşcat în tâmplă, văicărindu-se fix până în momentul în care a obţinut lovitura liberă; deci am o revanşă de luat!), Adi (mulţi ani a fost mai scund decât mine, ceea ce mi se părea reconfortant; apoi, după o vacanţă de vară dintre clasa a opta şi a noua, cred, s-a întors pălugă la şcoală. De atunci, n-am mai reuşit să-l ajung. În plus, eu am pierdut mai mult păr. Al lui a albit mai tare), Oc (fratele meu mai bun ca mine, poate şi fiindcă îmi aduc aminte perfect cum îl plimbam cu căruciorul şi cum, într-o vară, i-am făcut o listă de lecturi de care, culmea, s-a ţinut straşnic; aveam o bibliotecă măricică şi le-a cam citit) şi, în fine, eu (gândind, poate, la licoarea din sticla de la Tibi sau, cine ştie?, la altceva).

Etichete: , ,
08/07/2009

Olimp. Ţancuri

 

mytikas horn1

Munţii Olimp. Baza hornului spre Mytikas. Foto: Călin Hera

Am plecat spre vârf la 7 dimineaţa, după ce am fotografiat refugiul Giososs din toate poziţiile (am făcut poze şi cu refugiul C „Christos Kakalos”, care părea mult mai aproape decât pe hartă).

mytikas horn 2

Munţii Olimp. Câteva vârfuri de Mitykas, fotografiate de pe „curba de nivel”. Foto: Călin Hera

Până la primul horn de sub Mytikas se fac 15 minute (drum lejer, pe curbă de nivel). Ascensiunea prin horn e dificilă (la fel coborârea). Totuşi, e preferabilă pentru cei cât de cât antrenaţi. Varianta cealaltă este ocolul, pe curbă de nivel, până în şaua din care se începe urcuşul spre vârful Skala (un urcuş lesnicios, dar lung, de transpiraţie). Mai e, pe traseul „curba de nivel”, o ieşire-horn, chiar sub vârful Skala (2.866 m), un horn mai puţin dificil.

mytikas calin tibi

Munţii Olimp. Îmi trag sufletul, împreună cu Tibi. Foto: Călin Hera

De pe Skala, panorama e impresionantă (dacă ai noroc de cer senin). Îţi imaginezi trasee la care, dacă te ţin picioarele, purcezi.

Oriunde te-ai uita, însă, ochii îţi fug spre Mytikas, înfricoşătorul, hipnotizatorul, formidabilul, neasemuitul, incredibilul vârf care domină munţii Olimp.

mytikas sa

Munţii Olimp. Şaua dintre Skala şi Mytikas. Foto: Călin Hera

mytikas sa ei

Munţii Olimp. Dan, Tibi si Oc, apropiati de zoom în timp ce îsi adună forţele în şaua dinaintea vârfului Mytikas. Foto: Călin Hera

mytikas varf

Munţii Olimp. Vârful Mytikas, fotografiat de pe Skala. Urcarea se face pe peretele sudic, care poate fi observat aici în toată splendoarea lui. Foto: Călin Hera

mytikas varf 1

Vârful Mytikas, jumătate nor, jumătate soare. În stânga se ghiceste vârful Profitis Ilias (2.803 m)

Drumul de la Skala pe Mytikas e dens. Durează aproape o oră şi are tot ce vrei: coborâre în horn, traversarea unei şei înguste şi multă căţărare (transformată în descăţărare, apoi). Pe vârf e o mică platformă de 3×5 m unde se află mereu un salvamontist (plăcut job!) şi de unde chiar ai impresia că-l gâdili pe Zeus la tălpi.

Cel puţin aşa mi-au zis Oc, Tibi şi Dan, pentru că eu i-am însoţit, de pe Skala, doar cu privirea şi cu gândul…

mytikas varf grup

Munţii Olimp. Oameni pe vârful Mytikas. Am un zoom destul de bun, observ. Şi lumina a fost bună. Ora 10.39. Ziua – 5 iulie. Anul – 2009. Foto: Călin Hera

NOTĂ. Informatii bune despre muntii Olimp am găsit pe xtrem.ro. Am mai găsit pe blogul lui Răzvan câteva impresii (cu unele n-am putut rezona).

07/07/2009

Olimp. Până la refugiul Giosos Apostolidis

urcus coasta

Munţii Olimp. Om mică secvenţă surprinsă înainte de a ne împresura ceaţa. FOTO: Călin Hera

În ceea ce ne priveşte, am ajuns la Litochoro, ultima localitate dinainte de munte, un pic după prânz. Eram hămesiţi, aşa că am pierdut o oră şi jumătate la masă.

La 14.30 lăsam maşina la Prionia. Era sâmbătă şi erau multe maşini parcate acolo.

urcus plecare

Munţii Olimp. Ultimele retuşuri înainte de a lăsa maşina să se odihnească niţel – Fotografie făcută de Adi B.

Olympus_sign

Munţii Olimp. Hartă care-mi place, chiar dacă nu e foarte folositoare. Am găsit-o aici

Urcuşul de la 1.000 de metri  la 2.720 m (Refugiul Giosos Apostolidis) e greu dacă eşti neantrenat. Ghidurile estimează că e nevoie de 6 ore. Simţi fiecare minut, mai ales dacă ai plecat de la Bucureşti la 2.30 dimineaţa şi ai condus vreo zece ore. Simţi fiecare metru pe care îl urci. Transpiri toate berile băute şi nebăute. Urcuş tipic, deci. 

Sunt câteva locuri în care e musai să faci popas ca să-ţi umpli ochii de privelişti, plămânii de aer pur şi imaginaţia…. Imaginaţi-vă cum poate fi un loc amplu care se numeşte Platoul Muzelor!

urcus iesire din padure

Munţii Olimp. La ieşirea din pădurea de Pinus cembra. Foto: Călin Hera

Pe creasta dinainte de Platoul Muzelor am fost ajunşi din urmă şi dinainte şi din toate părţile de o ceaţă groasă şi foarte umedă. Eram destul de obosiţi şi am fi vrut să fi ajuns deja la refugiu. Cărarea era foarte bună, marcajele excelente (intercalate cu bălegarul proaspăt lăsat de caii de aprovizionare). Ştiam că suntem pe drumul cel bun, dar în cele aproximativ 90 de minute de bâjbâială (a fost o ceaţă olimpică!) am reevaluat teza potrivit căreia călătoria e importantă, nu destinaţia (ulterior am revenit la filosofia din versurile Anei Blandiana – „Mi s-a spus să te caut, nu să te găsesc” -, dar am făcut asta la adăpostul unui acoperiş) .

Când am auzit talăngile cailor, m-am bucurat. Când am văzut, în ceaţă, lumina refugiului, la 60 de metri depărtare, am râs. Când am băut cana cu ceai fierbinte, i-am mulţumit lui Dumnezeu. Că am ajuns acolo şi că sunt împreună cu fratele meu şi cu prietenii mei din copilărie.

Apoi am adormit, întins pe-o masă (refugiul era plin). Am dormit butuc, de la 10 seara la 5.45 dimineaţa, când s-a dat startul la micul dejun.

urcus giosos

Refugiul Giosos Apostolidis, fotografiat a doua zi de sub vârful Mythikas. Soarele se pregătea să răsară, iar noi eram deja pe drum spre vârf. Foto: Călin Hera
16/06/2009

Puf

Era cu două zile înainte de Paşte. A venit acasă bucuroasă. Ţinea în braţe un cadou pentru copii. Un iepuraş alb, mic. Aproape că-ncăpea în căuşul palmei. O jucărie vie. Vie şi teribil de speriată. Jucăria s-a ascuns sub canapea. A făcut pipi. A făcut caca. Tremura de frică.

read more »

31/05/2009

Integrala unui autoportret din peniţă

Autoportret în peniţă, din anii '85. De: Călin Hera

Autoportret în peniţă, din anii ’85. De: Călin Hera

Azi vă mai fac o mărturisire. Nu stiu s-o expirm în cuvinte, asa că vă arăt o pagină dintr-un caiet vechi, să tot aibă vreo 24 de ani vechime. Era un caiet în care „învătam” la matematică. Se vede treaba că săream lesne de la integrale la alte prostii.

Ciudat e că învătam binisor, s-a întâmplat chiar ca, în anul 1986, să fiu admis la o facultate tehnică.

Un amănunt m-a surprins însă în mod deosebit atunci când, zilele trecute, am dat cu ochii de pagina asta: primul desen, cel mai de sus, e un incredibil de bine reusit autoportret al Călinului care eram atunci.

caiet1

Pagină din caietul meu de matematică (de lucru) de prin clasa a XI-a. De: Călin Hera

NOTĂ. Pentru a vedea mai bine imaginea şi a face comentarii interesante (inclusiv răutăcioase :P), daţi click aici.

UPDATE. Am adãugat un detaliu al paginii, la începutul articolului (7 iunie 2013)

Etichete: , ,
29/05/2009

Cea mai ploaie mocănească (tocană de melci)

Povestea pietrei miscătoare mi-a amintit alta, ceva mai veche.

Eram student şi-mi luasem câteva zile libere. Am zis să dau o raită prin munţii Vrancei, împreună cu un prieten, Nicu V. Tura a fost neaşteptat de faină, cu băut apă minerală din izvor, cu peisaj lunar, înnoptat într-o baracă de muncitori în care auzeam purecii cum sar şi şoarecii cum se împerechează, cu ursoaica întâlnită la coborâre (noi, în poziţia nemişcat, am lăsat-o să se adape, ea, în poziţia nu-mi pasă, bă, de voi, şi-a văzut de drum).

Cam după faza cu ursoaica, a început să plouă. Temeinic, mărunt. Mocăneşte. Eram grăbiţi, trebuia să prindem nu ştiu ce autobuz, în nu ştiu ce sat, care să ne ducă la nu ştiu ce tren, că aveam de ajuns la nu ştiu ce treabă importantă. Iar ploaia mocănească ne-a grăbit şi mai tare.

Atunci l-am văzut. Era departe şi ne-a atras atenţia din cauza mersului de om beat. Nu avea o traiectorie dreaptă. Era un fel de zig-zag. În principiu, mergea la vale. Uneori se întorcea niţel la deal. O fi diliu, ne-am spus.

– Bună ziua.
– Bună ziua.

Ne-am dat seama că, în orice caz, nu e diliu. Era, însă, foarte ponosit. Cu cizme de cauciuc. Nebărbierit. Cu un sac în spate şi o bâtă în mână. La vreo 40-50 de ani, apreciez. N-a trecut mult timp până ne-am dat seama că sacul era partea cea mai importantă a poveştii. Sacul şi vorbele lui.

Omul culegea melci. Adunase vreo trei kile, cred. Şi-a păstrat mersul ciudat şi în timp ce l-am însoţit. Ochea melcii de la distanţă şi se ducea glonţ la ei. Îi culegea cu evlavie, îi punea în sac şi ochea alţii.

L-am urmat hipnotizaţi. Pentru că, în timpul operaţiunii, omul a început să ne descrie cum îi prepară. Cum îi fierbe până se înroşesc puşin, cum, între timp, într-un ceaun, topeşte untură, iar în untura topită topeşte ceapă tăiată mărunt şi cel puţin 4-5 căpăţâni de usturoi. Cum în pasta aia aruncă la vreo zece roşii, nişte felii subţiri de ardei, cum stinge totul cu o juma’ de vin şi cum, în bolboroseala care urmează după ce mai ţine ceaunul două minute deasupra focului, aruncă melcii roşii, să se pătrundă.

Se vedea că omul avea o pasiune. Că, pentru el, nu era vorba doar de a se alimenta. Vagabondul acela, ca să-i zic aşa, trăia într-o colibă, departe de sat, care s-ar fi dărâmat cu siguranţă peste el dacă, din când în când, omul nu şi-ar fi povestit acolo, sieşi şi dulăului lui, mâncărurile pe care şi le gătea. Ne-a invitat la masă. Se vedea că-i face plăcere că-l ascultăm. Se bucura să nu fie singur la masă, se bucura să aibă oaspeţi, se bucura să împărtăşească secrete culinare.

Regret şi acum, după 22 de ani, că n-am dat dracului treaba urgentă care ne gonea înspre un Bucureşti mohorât, înspre o mâncare sleită la R3, cantina din Regie.

Nu mi-a mai plouat niciodată în gură așa cum s-a întâmplat atunci, temeinic, cu stropi mici, mocăneşte. Şi n-am mâncat niciodată melci. Pur şi simplu nu mi s-a mai ivit ocazia. Poate că atunci a fost momentul. Habar n-am.

13/04/2009

Comoara din curtea bunicii

Trei copii se joacă în curte. Dau păpuşile pe leagăn şi râd când măgăruşul cade într-o parte, fix în nas. E amuzant, ce-i drept.
– … comorile mele din curte, o aud ei pe bunica spunându-i cuiva, la telefon.

Le vine aceeaşi idee în acelaşi timp. Băieţelul aduce o sapă pe care o descoperise lângă şopru. – Hai să începem căutările în grădina cu flori din faţa casei, spune fetiţa cea mare.
– Cine ajunge primul câştigă, spune fetiţa mică şi o rupe la fugă.

Aleargă toţi trei şi ajung în acelaşi timp. Se apucă degrabă să caute. Băieţelul râcâie pământul cu sapa, iar fetiţele privesc curioase. La un moment dat, vârful sapei loveşte ceva metalic. Fetiţa cea mică e iute: ridică bucata de metal din pământ. O şterge.
– U, citeşte fetiţa cea mare.
– R, continuă băieţelul.
– S, U, zice fetiţa cea mare.
– S, citeşte băieţelul.

Fetiţa cea mică i-a urmărit cu mare atenţie şi zice, grăbită:
– Usus!
– Nu, e Ursus, zice fetiţa cea mare.
– E un capac de bere, observă băieţelul.

Cei trei copii caută în continuare. Mai găsesc patru bulbi de ghiocei, pe care, după ce îşi dau seama ce sunt, îi îngroapă la loc, cu grijă. Apoi dau peste o bucată de cărămidă care căzuse din gard. Iau cărămida, o spală la robinetul din curte şi o aşează la loc, în gard.

Apoi merg în grădina cealaltă și caută sub măr. Băieţelul pare să fi descoperit ceva, pentru că vârful sapei a dat din nou peste ceva dur. După câteva minute, descoperă un os.
– Cred că l-a îngropat Havel, zice fetiţa cea mare.
Havel e câinele lui bunica. Adică, a fost. Era mare, blând şi îi iubea pe copii. Dar într-o zi s-a îmbolnăvit rău şi a murit.
– Să îngropăm osul la loc. Eu cred că Havelică vine noaptea să ne apere de hoţi. S-ar supăra dacă nu ar găsi osul pe care l-a ascuns aici. Eu nu vreau să se supere, zice băieţelul.

Copiii privesc prin curte şi nu ştiu pe unde să mai caute.
– În beci!, strigă fetiţa cea mică.
Dar cum să intre în beci? E întuneric. Băieţelul are o idee:
– Ne trebuie o lanternă!
Fetiţa cea mare ştie că bunica are o lanternă, într-un sertar din şopru. O găseşte. Lumina e cam chioară, dar merge.

Fetiţa cea mică pare cea mai curajoasă. Ea coboară prima. Urmează băieţelul. El ţine lanterna. Fetiţa cea mare îi îndrumă:
– Mai e o treaptă, atenţie!
Reuşesc să deschidă uşa. Intră în beci. E tare răcoare. Cercetează rafturile cu lumina lanternei. Cu timpul, ochii lor se obişnuiesc cu întunericul. Însă nu descoperă decât borcane cu dulceaţă şi cu murături, sticle cu vin şi cu sirop şi o ladă cu cartofi.

Atunci o aud pe bunica:
– Copii, la masă!
Nici nu şi-au dat seama cât de foame li se făcuse. Se bulucesc pe scări. Când ajung afară, în curte, trebuie să închidă ochii şi să-i ţină aşa până se obişnuiesc cu lumina zilei. Bunica îi vede. Sunt murdari.
– Repede, întâi spălare şi apoi la masă.

– Ce ne-ai pregătit?, întreabă fetiţa cea mare.
Supă cu tăiţei, pilaf de orez cu pui şi o surpriză, răspunde bunica.
– Ştiu ce surpriză: clătite!, spune fetiţa cea mică. A simţit mirosul de clătite proaspete.
– Mie îmi plac clătitele cu dulceaţă de vişine, spune fetiţa cea mare.
– Mie, cu ciocolată, spune băieţelul.
– Întâi mâncare şi apoi desert, le zice bunica. Dar mai întâi de toate, spălaţi-va bine. Unde v-aţi murdărit aşa?

Copiii se privesc.
– Am căutat comorile, mărturiseşte băieţelul.
– Ce comori?, întreabă bunica.
– Ai spus că ai comori în curte, spune fetiţa cea mare.

Bunica râde. Îi ia braţe .
– Voi sunteţi comorile mele, le spune.
Acum copiii si bunica lor sunt murdari de pământ si foarte fericiţi.

 

NOTĂ1. I-am lăsat pe copii câteva zile la Hunedoara, la bunica lor. Le-am promis că vor găsi, în fiecare seară, aici, pe blog, câte o poveste. „Dar să fie lungă, nu scurtă”, a comandat fiu-meu. Sper să fiu în stare. Prima poveste am scris-o în gând, azi-noapte. A doua nu stiu despre ce o să fie, dar mă tot gândesc la asta.

NOTĂ2. Am observat un lucru interesant. Initial, „rupsesem” povestea în două părti gândind că asa se poate citi mai usor. Dar am observat a) că partea a doua se citea prima, pentru că se aplică regula cronologiei inverse (ultima postare deschide lista) si b) poate de aceea, partea a doua a avut parte de un număr dublu de click-uri. De aceea, am decis sa adun ambele părti în una singură, asa cum era normal s-o fac de la început.