Am văzut ieri primul stol de păsări călătoare. Zbura într-un V uşor şerpuitor. Părea că ştie foarte bine ce are de făcut. I-am invidiat pe acei cocori: îi durea în pene! Îi trăgea aţa să plece undeva, urcau în înaltul cerului şi zbang!, pe-aici ţi-e drumul.
Al doilea stol m-a dat gata. Imediat ce ne-a depăşit (ce-om fi reprezentat noi, plutonul 4 din compania a treia, murdari, jigăriţi, flămânzi, mizerabili?), a început o ciudată mişcare pe loc, răsucita, ca un vârtej, dementă. Totul a durat câteva secunde după care, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, au plecat mai departe, într-un V perfect.
M-am tot întrebat ce a însemnat acest comportament ciudat. Curent de aer ascendent? Îmi place să cred că ne-au salutat şi atât.
20/09/2009
Servesc patria. Păsări călătoare
18/09/2009
Servesc patria. Pronosticuri
Cristi Paraschiv a venit cu ideea unui concurs de pronosticuri. Am început cu schema folosită în Viaţa Studenţească. Punctăm şi 1 X 2 şi rezultatul exact. Acum vom diversifica: trecem la Divizia B. Mai mult, Tomulică e gata să facă rost şi de rezultatele de la italieni, Serie A şi Serie B. V-am mai spus despre Tomulică? E doldora de fotbal şi vorbeşte într-una.
Tot Tomulică zice că a vorbit cu bărbatul lipovencei de la bucătărie să ne aducă rezultatele din campionatul Republicii Socialiste Sovietice Moldoveneşti. Nu ştiu de ce n-am zis „campionatul Basarabiei”. Mă enervează că n-am spus aşa.
18/09/2009
Gânditor cu întrerupător
Am avut parte de o surpriză în atelierul mesterului olar din Mărgineni. Îl stiti, tipul blazat care face oale si ulcele la normă.
Scotocind eu pe acolo cu aparatul de fotografiat, am descoperit o arătare. Cam kitsch, dacă mă întrebati pe minte, dar un kitsch pe care l-am privit cu duiosie, ca să zic asa. Este vorba despre un o copie de Gânditor de la Hamangia care mi-a plăcut pentru că nu era deloc cizelată. Nu apucase nici măcar să treacă prin cuptor. Dacă as fi stiut că e un rebut, as fi cumpărat statueta aia fără să stau pe gânduri.
M-am întrebat ce l-o fi apucat pe mester să mesterească asa ceva. O fi fost vreo comandă? Oare câte bucăti avea de „executat”? O sută, două sute? Eu cred că se vor fi vândut bine. Dar dacă a plămădit „chestia aia” asa, din memorie? Dacă l-a lovit spiritul creator, în modul ăla? Poate a făcut kitschul involuntar, subconstient.
Eram pe cale să-i pun aceste întrebări, plus altele, când am observat întrerupătorul. Si atunci m-a pufnit râsul si s-a dus naibii toată constructia care ar fi rezultat din punerea întrebărilor si aflarea eventualelor răspunsuri.
Stiu, lângă Gânditor nu e doar un întrerupător. Mai e si o scrumieră. Ceea ce ar putea schimba întreaga perspectivă
17/09/2009
Norul
Era odată un nor. La început mic, apoi din ce în ce mai mare. În fiecare zi, se putea transforma în altceva. Era ba un taur fioros, ba o corabie sau un delfin, după cum îi era cheful. Uneori se adună ca o bilă rotundă, neagră, grea, alteori se risipea cât putea de mult. Îi plăcea să se încălzească la soare, pe o parte, în timp ce privea în jos, spre pământ, pe de alta.
Aşa a văzut-o prima oară. Era frumoasă cum nu credea să existe. Avea roşu, albastru, alb, verde, violet şi mult galben. Şi un parfum aparte, turcoaz, aşa cum îţi imaginezi că miroase spuma valurilor sparte de stânci. Adevărul e că s-a îndrăgostit pe loc. Venea zilnic s-o vadă, se transforma, pentru ea, în tot ceea ce credea că-i face plăcere. Floarea îndrăgise şi ea norul, iar în dimineţile cu vânt, când lui îi era greu să rămână mai mult decât câteva clipe pe cerul de deasupra ei, devenea tristă, îi păleau culorile.
După o vreme, căci era o vreme bună, fără vânt, cu cer senin, doar cu un nor subţire, adică el, floarea, deşi fericită, începuse să se ofilească. Oricâte giumbuşlucuri făcea norul, oriînce se transforma, florii îi era din ce în ce mai rău. În jurul ei, toate suratele se bucurau de lumina soarelui. La ea, era umbră, mereu. Norul şi-a dat seama că o sufocă. Vrând să-i fie alături, îi făcea rău.
Aşa i-a venit o idee simplă, dar perfectă: s-a transformat într-un inel pufos, ca un rotocol alb. „Vrei să-mi fi soţie?”, a întrebat-o, lăsând lumina soarelui să ajungă la ea. Floarea i-a privit inima rarefiata, dar mare, şi, chiar şi aşa, legată de pământ, s-a simţit în al nouălea cer. A spus „da”, râzând din toate culorile sale minunate. N-a fost o fericire mai mare pe pământ şi în cerul de aproape decât iubirea dintre ei.
După un timp, chiar şi scăldată în lumina soarelui, adiată de umbra norului şi îmbujorată de iubirea cea mare, floarea începuse să-şi afle frunzele uscate, petalele pălite. Avea nevoie de apă. Multe dintre suratele ei se uscaseră deja. Chiar şi pentru ea, deşi iubirea îi dădea, dimineaţă de dimineaţă, noi imbolduri, soarta părea pecetluită.
Atunci, norul i-a spus: „Voi lipsi trei zile. Rezistă1”. În prima zi a mers departe, cât a putut de departe. În a doua zi a mers sus, cât a putut de sus. Acolo l-a întâlnit pe Înţeleptul Norilor. I-a cerut sfatul. A aflat. A mulţumit şi a plecat spre pământ. În a treia zi, era acasă.
Floarea era veştejită. Uscată de de secetă şi de dor. „Am venit”, i-a spus norul, „şi te voi salva. Te iubesc”, i-a spus. Şi s-a transformat într-o ploaie binefăcătoare. În apa vieţii. S-a scurs, cu totul, deasupra florii, a udat pământul în jurul ei, i-a dat din nou culoare, viaţă. Aşa şi-a dat nemurirea. Iar floarea a fost cea mai frumoasă şi cea mă tristă, de atunci înainte şi până acum, când oamenii i-au văzut frumuseţea şi asta i-a făcut şi pe ei frumoşi. Într-un fel.
Am fotografiat acest nor dni Arill, de lângă piscina Mirrage. Povestea am inventat-o pentru copiii mei. Era destul de năzbâtiosi si am încercat să-i domolesc astfel. A tinut figura. Au stat cu gura căscată până la final. Apoi au început să caute nori pe cer. Atunci mi-am amintit si de siteul lui Tudor.
15/09/2009
Oale şi ulcele de Mărgineni. La normă
Ceramică de Marginea. Boţul de lut tocmai aruncat pe masă începe să ameţească de atâta învârteală. Foto: Călin Hera
Ceramiă de Marginea. Boţul creste, roata se-nvârteste. Foto: Călin Hera
Am stat câteva zile la Suceviţa, localitate celebră în special pentru biserica patrimoniu Unesco. Suceviţa e aproape lipită de altă localitate celebră, Marginea.
De două ori celebră, vreau să zic.
O dată, pentru ceramica neagră care se plămădeşte aici (ca să fiu poetic 😉 ), a doua oară pentru că mărginenii, săturaţi să aştepte bani de la centru, şi-au refăcut singuri podul distrus de inundaţii (ceea ce i-a dus în conflict cu autorităţile de la Bucureşti).
Să lăsăm poveştile despre pod, să trecem la cele despre ceramică şi ceramişti
Las un pic podul şi vi-l arăt pe unul din meşterii olari care face la normă oale şi ulcele.
Ceramică de Marginea. Vaza aia trece printr-un moment Pisa. Nu stiu de ce o înclină, dar nu vă faceti griji; îsi revine. Foto: Călin Hera
Ceramică de Marginea. Epilog: s-a mai adunat o piesă, urmează alta. Pam-pam! Foto: Călin Hera
Atelierul în care prestează, aflat la drumul naţional, e deschis publicului. Aproape în permanenţă, omul prestează de faţă cu turişti care se zgâiesc la el şi-l fotografiază/filmează din toate poziţiile. Chestia asta nu pare să-l încânte deloc, dar e resemnat.
În diferite prezentări turistice se spune că meşterul popular explică şi-i lasă pe copii să facă şi ei una-alta. L-am vizitat de vreo trei sau patru ori şi a fost mereu plictisit. N-avea timp să dea explicaţii şi era vădit deranjat de întrebări. Unora le răspundea, totuşi. Se plângea că are mult de lucru.
Era ca o maşină de făcut vaze, le făcea aproape identice. Nu-i lua mai mult de 80-90 de secunde să desăvârşească una.
P.S. Nu mă întrebati de ce nu-i încă neagră. V-as răspunde că încă n-a trecut prin cuptor.
12/09/2009
Servesc patria. Cu bâta-n baltă
În spatele fermei, la vreo 250 metri depărtare, după pâlcuri, e braţul vechi al Dunării. Mai aproape, canalul de irigaţii unde au loc partidele de pescuit, duminica. Căpitanul de la Ferma Lunca şi locotenentii săi de la fermele mai modeste vin cu scule din fibră de sticlă. Plutonierii au undiţe din trestie, iar soldaţii leagă fire de nailon murdare în vârful unor beţe.
Duminica trecută a ieşit rau. Coman, căruia unii îi zic Cioară, a scos din apă mai mulţi peşti decât toată ofiţerimea la un loc.
Urmarea 1: „Soldat, mergi şi bărbiereşte-te, îţi umblă păduchii pe obraz! Şi lustruieşte bocancii, soldat, că faci de râs armata!” (Mitran)
Urmarea 2: Niciun soldat nu are voie să se uite la filmul artistic de la ora 20.00. (idem)
Altfel, are balta peşte, dar voi nu vă mai puteţi apropia de ea. A devenit un privilegiu.
10/09/2009
Servesc patria. Sacrificiu de pion
Îţi place să joci partidele de şah din meciul Kasparov-Karpov. Alea pe care le publică Sportul. Priveşti foaia cu pătrăţele minute în şir, seara, şi fluieri admirativ. Dănuţ Anton, din Roman, zice că te-ai ţăcănit. Singurul care te înţelege este Costin, suceveanul care vorbeşte mai ardeleneşte decât tine. De fapt, e din Vatra Dornei, de dincoace de munţi. Aşa se explică graiul.
Costin a intrat primul la filosofie-istorie la Iaşi. E un tip dintr-o bucată. Cam cioban (adică e foarte dotat!), simplu şi direct. Am discutat ceva istorie. Nu are foarte multă imaginaţie, adică nu iese prea mult din litera cărţilor pe care le-a citit. Dar le-a citit bine. Are o inteligenţă enciclopedică. E lucru rar să discuţi pe aici altceva decât despre gagici, fotbal şi probleme strict legate de agricultura noastră socialistă mecanizată.
Ceea ce te-a impresionat cu adevărat la Costin este cât de bine poate să joace şah. E înscris la un club de şah în Suceava şi tocmai trebuie să dea nu ştiu ce examen de categorie. Aţi jucat pe rupte. Primele patru partide te-a bătut la fundul gol. Apoi ai scos o remiză. Chestia e că ştie teorie cu ghiotura, mută repede, mai ales la deschidere, şi nu greşeşte. Îţi imaginezi că aşa joacă şi robotul pe care ţi l-a trimis Sandu din America… Abia aştepţi permisia, ca să-l încerci.
Acum reuşeşti să câştigi două partide din opt, cu câte una sau două remize între ele. Cel mai puţin îţi place să faceţi remiză. Ai observat că atunci când muţi foarte neaşteptat sau faci vreun sacrificiu se întâmplă să-l derutezi. Foarte mult jucaţi în orb, în timp ce depănuşaţi porumb sau încărcaţi camioane. Nu reuşeşti însă să duci prea departe partidele pe neve. N-ai câştigat niciunua.
02/09/2009
Poem de sărit pârleazul -I-
pleci pe uşa din dos aşa cum păţesc atâţia
sub paşii tăi nisipul e moale
ca un obraz de femeie care îţi spune să taci
acum între noi doi restul nu mai contează
e târziu ea vine tot mai aproape
obrazul ei e într-adevăr moale
parcă ai săruta o bucată de brânză
iată o întâmplare ca atâtea altele
pentru care te dai peste cap până ţi se ciufuleste părul
01/09/2009
Îmi pun singur miere în ceai
îmi pun singur miere în ceai
ea stă cuminte pe scaun şi mă priveşte
se miră că mână nu-mi tremură
e atât de dimineaţă încât
în ochii ei soarele încape
numai cât să se mai lăfăiască o dată
apoi iese din mare
ea nu mai stă pe scaun dar mă priveşte
are mâinile reci şi peretele
dintre noi a devenit transparent
20/08/2009
Servesc patria. Mucii
Am ajuns la fermă. Sunt lihnit. Bucătăreasa găteşte excelent, dar mâncarea e puţină. Aş da cuiva în cap pentru o farfurie plină.
Stăm la uşă, aşteptăm să intrăm. Îmi aduc aminte de şoricei. Scot unul din buzunar. L-am nimerit fix pe şchiop. Se uită la mine speriat. Mă enervează. Parcă mă stropeşte cu ochii lui nevinovaţi. Îl ridic. Ce scump eşti, ce drăgălaş, îi spun. Apoi, fără să fiu eu acolo (sunt undeva deasupra), mă văd cum îi sucesc gâtul. Pâraie, apoi capul îi cade pe spate. Mai omor şase până se dă semnalul de intrare în sala de mese.
Îmi mănânc felia de pâine înainte să primesc farfuria cu mazăre. Dacă nu inventez urgent ceva, crăp de foame. Vine mazărea. Dau gata jumătate câtă vreme ceilalţi abia adulmecă. Trebuie să fac ceva. Mă trezesc că-mi trag nasul cu zgomot. Mucii mi se adună în gât. Fac asta în continuare. Colegii se opresc din mâncat, scârbiţi. Când se adună mai mult decât pot ţine, scuip cu zgomot în mijlocul farfuriei. Mucii se împrăştie. Rezultă o culoare interesantă, cu irizaţii, străluciri. Măgheruș se ridică de la masă. Îl văd pe Marius, sclifositul, cum face feţe-feţe. Nu eu, ci mâna mea, începe să amestece mucii în mazăre.
Îmi zic: „Amice, ai dat cu mucii-n fasole”. „Dar nu e fasole, e mazare”, îmi răspund. Marius se ridică. Am pe masă încă două farfurii aproape pline. Aş hali toată oala şi tot nu m-aş sătura. Fără să mă fi gândit la asta, încep să mănânc, cu poftă, mazărea cu muci. Până la urmă, sunt mucii mei, nu? E bine, mâncarea e sărată. Îmi dau seama că ăsta era singurul cusur al bucătăresei: găteşte cam nesărat.
Când ridic furculiţa din farfurie, mucii se lungesc de parcă ar fi caşcaval topit. Toţi cei din jurul meu au plecat. Poate, ca să vomite. Cei mai mulţi m-au înjurat. Treaba lor. În 20 de minute, mănânc opt porţii. Sunt aproape sătul. Râgâi cu zgmot şi mă laş pe spătar. Nu ştiu cum au scăpat doi şoricei din buzunar. Defapt, n-au scăpat, doar capetele le-au ieşit. Cred că au burţile strivite; pantalonii parcă îmi crapă pe mine. Le sucesc gâtlejurile ca să-i cruţ. Mai şterg o farfurie cu miez de pâine. Abia când dau s-o înfulec, simt miros puternic de şoarece. Put a şoarece. Mi-e scârbă de mine. Vomit ca un extinctor. Nu mă mai opresc din vomitat, parcă aş fi o fabrică de borâtură.
19/08/2009
Servesc patria. Soldaţi şi şoareci
18/08/2009
Servesc patria. Noaptea vietăţilor (2)
Ciudate vietăţi gândacii de bucătărie! Sunt mari cât o papiotă de aţă şi lucesc în lumina chioară a becului de la sala de mese. Doi dintre ei stau cu faţa în sus. Vreo 20 de picioruşe (în total) se agită. Gândacilor le e greu să se întoarcă. Par bine ghiftuiţi. Cu un băţ, îl întorci pe unul dintre ei. Fuge vioi. Atât de repede încât, ca să-l opreşti, îţi apeşi, regeretabil, talpa pe el. Se aude un pârâit, apoi nu mai urmează nimic pentru gândac. Celălalt şi-a oprit zbaterea pentru câteva secunde.
E noaptea vietăţilor. Acum apar două pisici. Se tolănesc lângă scaunul pe care te odihneşti. Te privesc leneş. Încep să toarcă. În urmă cu cinci minute ai fost să vezi ce fac găinile. Opt roşcate, cinci albe şi un cocoş. Dormeau. Câte una cârâie, când şi când. Se aud bine. Dar mai bine se aud greierii. Ţârâitul lor e liniştitor. Hop!, o broscuţă. Pentru o clipă, strică somnul pisicilor. După altă clipă, sare înapoi în întuneric.
Îţi vine somnul fix când se trezeşte bucătăreasa. Are vreo 45 de ani dar ţie ţi se pare bătrână şi simplă. Găteşte excelent. Mâncarea de la fermă e singurul lucru bun de când ai plecat de acasă. Te întrebi dacă porţiile sunt prea mici sau voi prea flămânzi. Adevărul e că farfuriile ar putea să nici nu fie spălate, doar clătite un pic; stoarceţi din ele tot. Te cheamă să o ajuţi la nişte lăzi în care sunt borcane cu mazăre. Sunt grele, abia le cari. Poate capeţi o hernie şi scapi de armată.
17/08/2009
Servesc patria. Noaptea vietăţilor (1)
E 17 septembrie 1986. Încercuieşti în calendar încă o zi de, mă rog, armată. Te încercuieşte un roi de ţânţari. Eşti îmbrăcat bine, cu pufoaică, pentru că deja e frig noaptea. Doar faţa ţi-e expusă. Şi mâinile. Te-ai uns cu cremă vietnameză. Are miros plăcut. Dar ustură. Tocmai te bărbieriseşi când locotenentul ţi-a zis că trebuie să faci planton 2. Apoi s-a retras în camera lui. Primise vizită altor patru ofiţeri şi a plutonierului. Aveau trei lăzi cu bere. Vor fi obosiţi mâine. Şi tu.
E fix 3:37. Ai de păzit dormitorul din care se aud sforăituri, camera locotenentului, din care se aud hăhăieli şi râgâituri şi grajdul în care doarme, de-a-npicioarelea, un cal. Mai precis, o gloabă. Are răni pe spate, de la hamurile înnădite cu sârmă. Rănile sunt cleioase. Atrag muşte. Te întorci, dar după câţiva paşi auzi zornăit de lanţuri. Strângi baioneta în mână şi te duci să vezi ce-i. Se trezise calul. Te priveşte blând în timp ce ronţăie grăunţe dintr-un săculeţ. Îl laşi în treaba lui, ai şi tu de rumegat gânduri.
Un câine alb apare din noapte. Îi lucesc ochii. Te surprinzi uitându-te la baionetă. Apoi vezi că dulăul dă din coadă. Câinele care dă din coadă nu muşcă, ai învăţat la ţară, în copilărie. Găseşti în buzunar un biscuite. I-l întinzi. Îl ia cu vârful botului. Are botul umed. Se dă doi paşi înapoi şi înfulecă biscuitele. E grăbit şi îi cade o bucată din gură. Linge de pe jos. Simte că nu mai poate primi nimic. Se mai uită o dată la tine, apoi dispare în întuneric ca atunci când stingi, brusc, lanterna.
15/08/2009
Caietul
Ieri au găsit ăştia nişte hârtii unde un ochelarist de la artilerie îşi imagina o societate în care singurul criteriu de promovare să fie competenţa şi în care armata să nu mai fie obligatorie. L-au luat pe naiv pe sus (am auzit că i-au spart ochelarii) şi au ordonat percheziţii la sânge în toată unitatea.
Azi, Mitran mi-a confiscat caietul de însemnări. „Îl ţin la mine vreo trei zile, p-orma ţi-l dau înapoi”, mi-a zis. Nenorocitul, cred că mi-a făcut un bine ascunzând caietul. Şi lui, fireşte.
11/08/2009
Servesc patria. Scrisoarea III
Dragii mei,
Ştiţi că lipim plicurile cu pastă de dinţi? Cristal e pasta cea mai lipicioasă. În clasament urmează Diadent. Optima, preferata mea, e abia pe locul trei.
În zilele în care nu plouă, nu apucăm să vedem soarele din fermă. Îi studiem traiectoria, de pe câmp. Ieri am avut parte de o privelişte: şapte tractoare au început să gonească nebuneşte pe câmp, în cerc. O cursă de tractoare în care nimeni nu voia să depăşească pe nimeni. M-am dumirit abia mai târziu, după ce făcuseră douăzeci, treizeci de ture: aveau oamenii normă la număr de kilometri parcurşi! Nu-i vorbă, pe noi nu se gândesc să ne transporte în remorcă la şi de la fermă.
Azi plouă, spre bucuria multora. Plutonierul a spus ceva citabil: „M-am rugat de două ori să plouă şi a apărut coniacul”. E un citat bun de motto. Spre mirarea tuturor, noroaiele au putut fi străbătute. Toţi ne-am crucit: părinţii lui Angheluţă au ajuns până la fermă, cu un Aro. Au pus în mijlocul dormitorului o pungă mare cu sticksuri şi o droaie de mere. Ce festin!
Trebuie să închei pentru că a venit nea Gică, individul care se ocupă cu aprovizionarea. Zice că sunt noroaie imense la un kilometru de fermă şi că nu crede că vom putea să le străbatem. Mai degrabă a fost parşiv, mă gândesc, fiindcă lui Mitran i-au sclipit imediat ochii. Bănuiesc că vom mânca repede şi vom porni la o nouă luptă.
Ceea ce s-a şi întâmplat, însă mai către prânz. Chiar dacă nu s-a oprit ploaia, s-a terminat coniacul… Mitran nu s-a dezminţit: a dat ordin de încolonare. Am înotat, efectiv, până la o tarla ceva mai apropiată de fermă (aflată la cel mult trei kilometri distanţă). Acolo erau împotmolite două remorci; lângă ele, trei grămezi de porumb care mă mir că nu încolţise cu atâta umezeală.
Am lucrat cel mult o oră, apoi ne-am enervat: am întins nişte foi de cort între remorci şi ne-am ghemuit, ca oile, dedesubt. Am stat aşa, zgribuliţi, unul în altul, până seara, când Mitran a coborât din cabină, ne-a încolonat, apoi ne-a ordonat, cu un limba grea: „Spre fermă, rupeţi rândurile!”. Am ajuns la Gemenele înaintea multora şi am reuşit să prind un loc la jgheab. Am apucat să-mi spăl cizmele, care erau ca nişte bulgări de noroi.
06/08/2009
Olimp. Ca după o lună de miere
Pe Platoul Muzelor, împreună cu Adi. Dincolo de panou, e bifurcatia. La stânga e drumul către refugiul Refugiul C, “Christos Kakkalos” (2650m), cel din dreapta către Refugiul SEO “Giosos Apostolidis” (2720m). Se fac aproximativ 20 de minute până la fiecare
Au trecut 30 de zile de atunci. Nu stiu prea bine cum anume, dar stiu clar că acea călătorie, cele două zile de Olimp, mi-au marcat viata. Si nu mă refer la faza cu genunchii. Vorba aia, genunchii acum sunt, acum nu sunt. Sufletul, însă, se zice că tine mult mai mult. E, poate, etern.
Cele mai multe lucruri din cele simtite si văzute de mine în Olimp vi le-am spus deja. Vreau să spun, cele mai multe pe care le-am spus. Mă astept ca impresiile să mă tină poate până la sfârsit. Cu sigurantă, voi mai scrie despre Olimp. Acum, am făcut-o si în EVZ. Îmi place enorm layoutul din editia print, de aceea îl aduc si aici, asa cum l-am adus si dincolo. As vrea să nu-l pierd.
Pagina creată de colegul meu Felix Grigore, în care eu n-am pus decât text si foto
05/08/2009
Ceai cu ambasadorul lui Dalai Lama
Era prin 1993-1994. Am ajuns la Budapesta, împreună cu Dan N. să-l cunoaştem pe ambasadorul lui Dalai Lama în partea asta de lume recent ieşită din comunism. Lucram la revista „Expres”.
Am urcat în apartamentul lui de la etajul 2 (sau 3), într-o clădire aflată în apropierea Gării Kelety. La puţin timp după ce ne-am aşezat pe nişte fotolii de bambus împletit (cred că era bambus, poate o fi fost răchită, nu ştiu), a intrat în încăpere soţia ambasadorului. O prezenţa care s-a vrut discretă, dar care m-a impresionat foarte mult, pe care n-am putut-o uita, deși am văzut-o doar câteva minute. O femeie frumoasă, tânără (deşi, atunci, vârsta de 30 de ani, cât presupun că avea, mi se părea nu neapărat înaintată, dar, cu siguranţă, una a maturităţii).
Adusese, pe o tavă cu motive „chinezesti” (aşa mi-am reprezentat atunci imaginea) trei ceşti de ceai. Ea n-a rămas. Era un ceai de iasomie în care, înainte de a pleca, a turnat lapte. M-a întrebat cât lapte vreau, în timp ce-l turna.
Nu experimentasem până atunci ceaiul cu lapte. Mi se păruse mereu o prostie, un nonsens, cel mult un snobism. În orice caz, eram atât de convins că e ceva greţos, încât nici măcar nu încercasem să gust. Dar în acea zi, pentru că ea era o doamnă şi pentru că discuţia abia începută se anunţa fascinantă (am descopeirt, abia atunci, în discuţia cu ambasadorul, o lume incredibilă), am zis, destul de repede, „mulţumesc”, probabil mai alb la faţă decât laptele care mă albise.
Cred că am băut atunci cel mai bun ceai din viaţa mea. Poate a fost surpriza, poate exaltarea, habar n-am. Parcă ar fi fost în ceaşca aceea mai mult decât infuzie de iasomie şi lapte UHT. Faza e că, de atunci, prefer să pun lapte în ceai (niciodată în ceaiul cu mentă!).
Cu câteva secunde înainte eram convins că e ceva greţos, că ţine de snobism, iar după câteva secunde devenisem un fan, un credincios al ceaiului cu lapte.
P.S. Am fost iscat la această poveste de un text incitant citit pe blogul ajnaninei. Lucru pentru care îi mulţumesc.
04/08/2009
Servesc patria. Scrisoarea II
Dragii mei,
Am înţeles de ce e frumoasă câmpia: pentru răsărit şi pentru apus. Trebuie să trăieşti răsăritul în mijlocul câmpiei ca să înţelegi cât de extraordinar este. Şi nu mă refer numai la izbucnirea de lumină, la soarele roşu prelung, la aerul ca un luciu de apă zgâlţâit uşor, proaspăt, încă fără praf, încă nedogoritor. Mă gândesc şi la droaia de vietăţi care zumzăie, unele mergând la adăposturi, altele plecând la vânătoare. (Dar tot muntele îmi place mai mult.)
Ieri a fost crâncen. Adevărul e că am pierdut numărul remorcilor. Eu cred că mecanicii de pe combine sabotează. Sau îşi pun deoparte porumb, să vină peste câteva săptămâni să adune, cu sacii. Nu pot să cred că poate să rămână aşa multă recoltă în urma unor maşinării, oricât ar fi ele de depăşite tehnic. Ieri a fost crâncen şi fiindcă am primit prânzul abia la 17.30, la douăsprezece ore după ce ajunsesem în lan. Până atunci am mâncat înjurături şi soare năucitor. S-a dat şi supliment.
Dragii mei,
Eu nu sunt făcut pentru viaţa asta. Nu mă plâng, ce rost ar avea? V-o spun pentru că vreau să nu înnebunesc. Trebuie să mă descarc cumva, să povestesc. Cu cine altcineva pot vorbi deschis? Băieţii sunt simpatici, trăim aceleaşi drame. Dar am învăţat că nu poţi avea încredere în nimeni. Am impresia că dacă l-aş înjura pe Mitran cu voce tare, m-ar putea turna oricine, în schimbul unei jumătăţi de oră de repaus, la umbră.
03/08/2009
Mousaka de dimineaţă
Am aflat că dielda va deschide un bar, în Madrid. Iată o posibilă destinaţie turistică!
Deocamdată, îmi aduc aminte de tavernele din Insula Corfu. Aici e o parte din oferta uneia din Roda. Ce comandă doamnele şi domnii?
Călin Hera. PA-uri şi mirări 