Călin Hera. PA-uri şi mirări

  
 Contabilul Fişic, pe când nu era contabil, intrase la „Văcuţa”, cum îi ziceau ei, studenţii, lactobarului din centru. A cerut, ca de obicei, o mămăliguţă cu brânză şi smântână. După ce a mâncat, tanti Florica i-a adus o cană cu ceai şi un corn cu gem (ştia că-i place).
– Azi nu iau corn, a spus el, dar femeia a insistat, a zis că nu trebuie să plătească, îi dă când are.
Când a avut, în loc de „Văcuţa” era deja o bancă unde, fireşte, nu mai lucra tanti Florica. În schimb, lucra de zor contabilul Fişic.

 
Îi fusese profesor de desen. Un profesor bun, de vreme ce, oricât de netalentat ai fi fost, nu-ţi strica media; primeai opt dacă nu prea chiuleai şi arătai că, măcar, te străduieşti. Îi încuraja chiar pe aceia care era clar că n-au niciun dram de talent.  
Acum sunt din nou faţă în faţă. Fostul elev e turist, fostul profesor expune nişte desene cu castelul într-un colţ din Sala Cavalerilor. Amândoi speră să nu fie recunoscuţi. Elevul cumpără un desen.  
– E ieftin, îşi spune, dar nu prea grozav.

Ne aflăm în oraşul cu un singur semafor. Nu e nevoie nici de acela, dar primarul a simţit nevoia să raporteze o realizare în timpul mandatului.
În ziua în care l-a pus în funcţiune s-a produs un accident în lanţ: singurul taximetru din oraş s-a izbit de maşina doctorului Klaus şi a ricoşat în Dacia lui Toma de la aprozar. Se adunaseră toţi să vadă minunea. S-a scris şi în ziar despre accidentul anului.
Urmarea: l-au oprit. Dar semaforul nu e de prisos. A devenit loc de întâlnire. E un reper.

Am aşteptat studenţia ca să merg la teatru, să mă plimb cu barca pe lac, să cunosc studente. Ciudat, n-am visat niciodată să desenez roţi dinţate.
Mi s-a spus că primul an de facultate ar trebui să mă şocheze. Aiurea! Singurul lucru care m-a marcat în anul întâi a fost atunci când m-am dus să donez sânge ca să scap de nişte absenţe. Am leşinat pe bune, deşi asistenta care mă înţepase a crezut, avea să-mi spună în aceeaşi seară, la film, că n-am ştiut cum altfel s-o agăţ.

Aveam o pisică neagră. Mandela. Pisică de bloc. Curăţică. Felină. Într-o zi, am găsit-o dezmierdând rămăşiţele unei vrăbii rătăcite fatal în balcon.
Mai puternică e altă amintire: seara când s-a făcut domnişoară şi când era evident că îşi dorea să devină doamnă. În părculeţ se pornise o hârjoneală drăcească. Cum s-o laşi afară, cu derbedeii?
Am rezolvat-o cu nişte beţişoare de urechi. Atunci m-a zgâriat întâia şi ultima oară. Spre dimineaţă s-a liniştit. În seara următoare n-am mai găsit-o. Sper, doar, că a căzut în picioare. Locuiam, totuşi, la etajul patru.