
MFC. Fotografia care povesteşte câteva aspecte din viaţa greu încercată a unui trotuar din Bucureşti. Foto: Călin Hera
Bărbaţii pur şi simplu nu înţeleg nimic

MFC. Fotografia care povesteşte câteva aspecte din viaţa greu încercată a unui trotuar din Bucureşti. Foto: Călin Hera
Dacă nu ia toată lumea ore de dicţie, se poate întâmpla ca, uneori, să ţi se spună una şi să înţelegi alta – fără vina ta, fireşte. De aceea s-a inventat vorbitul pe litere, în special la telefon (distorsionează aparatele astea, ceva de speriat!). Cred că ar fi foarte interesant un studiu la care să participe telefoniste şi angajaţi ai diferitelor call center-uri, astfel încât să aflăm cam care e ponderea cuvintelor folosite de români atunci când vor să definească o literă. Citește în continuare
Strategia e simplă şi, dacă-mi permiteţi, genială: facem ora de 57 de minute; câştigăm 3 minute pe oră, adică 72 de minute pe zi. Într-un an bisect obţinem 26.352 de minute, egal 18,3 zile. Rotunjind, la fiecare 20 de ani ne alegem cu unul în plus, adică o creştere a speranţei de viaţă, capitol la care eram codaşii Europei, de la 73 la 76 de ani, foarte aproape de media europeană, rezumă dl. consilier. „E bun tipu’, de aşa ceva aveam nevoie!”, îşi zice premierul. Marea reformă îi face cu ochiul.
Am ajuns la un curs de Storytelling foarte simpatic, atât datorită programei, ca să spun aşa, cât şi datorită amfitrionilor. Cursul, online şi gratuit, e ţinut de Fachhochschule Potsdam (Universitatea de Ştiinţe Aplicate din Potsdam), respectiv de Winfried Gerling, Constanze Langer, Christina Maria Schollerer şi Julian van Dieken. La fiecare capitol sunt intervievaţi mai mulţi meseriaşi. Lucrurile sunt prezentate amuzant, cu şarm şi, pe măsură ce avansezi, constaţi că înveţi câte ceva, oricât de deştept şi atoateştiutor te-ai crede.
Cursul a început în 25 octombrie, dar se poate veni şi din urmă (aproape ca la concursurile de PA-uri). E o experienţă care, mie unuia, îmi prieşte (15-20 de minute / zi se găsesc).
Vă recomand, tuturor prietenilor de Proză Arhiscurtă şi Mirări 🙂 !
P.S. Pentru a vă înscrie la cursul The Future of Storytelling, puteţi da click aici.
Alte cursuri cool, la alte Universităţi din cadrul acestui program:

MFC. Combinaţie de afişe pe un stâlp din Sectorul 3, Bucureşti. Foto (cu telefonul): Călin Hera
Tanti Nina are 92 de ani. Îşi poartă cu mândrie capotul seara, când iese la Vecina să vadă telenovela „la plasmă”. Nu încuie uşa. „Ce să-mi fure?”. Totuşi, ţine sub cheie, în şifonier, pachete de cafea şi de Kent, o blană şi podoabele de argint de le poartă de Revelion (după ce le dă cu pastă de dinţi). Azi i s-a plâns domnului Lică: „Mi-a ieşit 7 la urină, maică, nu mai e ca pe vremuri, he-he…”. Are un „he-he” anume, ce nu lasă loc de replică, aşa că dl. Lică nu va afla cum era urina aia bună, de demult.
Astăzi vă vorbesc despre unul dintre cei mai vechi prieteni din blogosferă. Multă vreme aşa i-am zis: drawforjoy, fiindcă mi se părea că exprimă într-adevăr ceea ce găseam pe blog: o bucurie reconfortantă. Eram la curent în acea vreme cu fiecare desen postat de Roxana Citește în continuare

Unghiuri deasupra intersecţiei. Foto (cu telefonul): Călin Hera (pt mfc)

Uscătoria din intersecţie se întoarce. Foto (cu telefonul): Călin Hera
Domnişoara asistent manager stă într-o rână, concentrată. Domnul inginer trebuie să apară dintr-o clipă în alta, s-o surprindă, s-o sărute acolo unde îi place ei mai mult, s-o facă să râdă, să ţipe, să geamă de plăcere. Atât.
Domnişoara asistent manager e o friguroasă. Îşi trage pe umeri cearceaful. Ar putea poza chiar şi aşa, acoperită, pentru un tablou nud, atât îi e de evidentă frumuseţea. Pasiunea domnului inginer e de înţeles dar bărbatul, tot amânând atacul-surpriză, adoarme. Şi visează la doamna expert PR.
Atunci când am început povestea cu blogăritul (în urmă cu aproape şase ani) m-am uitat şi eu în jurul meu, ca tot omul. Nu mă întrebaţi de ce, că nu ştiu răspunsul, dar unul dintre primele bloguri pe care le-am văzut a fost cel al Mayei. Un blog culinar, care a devenit pentru mine reperul blogurilor culinare, deşi între timp am mai dat peste câteva, deosebit de apetisante. Citește în continuare

Blogul lui Emil Brumaru
Cum ar fi fost dacă Mihai Eminescu ar fi avut blog? Sau Gelu Naum sau George Bacovia sau Nichita Stănescu. Cum ar fi fost să le fi contemporan şi să primeşti, la zi, ultimele lor poeme, să le poţi comenta în direct şi, eventual, să îţi răspundă ei înşişi la comentarii? Imaginaţi-vă Citește în continuare
Fiecare om cu păsărelele lui, şi-a zis domnul inginer într-o zi de toamnă-pastel pe când se afla la etajul şase al unei clădiri de la Leu. Pe balcon era un porumbel alb şi ţanţoş, care l-a ţinut din drum preţ de câteva minute, cât l-a privit, l-a fotografiat şi l-a aşteptat să-şi ia zborul. Porumbelul l-a privit şi el pe om, un pic mai apatic, dar la fel de încăpăţânat. Până la urmă, cel care şi-a luat zborul a fost domnul inginer. „Aveam mai multă treabă”, i-a explicat mai târziu lui Ilarion, care a dat din cap.

Alin Fumurescu, filosoful şi scriitorul, în timpul unei călătorii. De data asta, prin jungla amazoniană.
Astăzi este o zi aparte fiindcă vă vorbesc despre Fumi. Clipesc aproape cu cochetărie dacă mă întrebaţi de când îl cunosc. De când lumea? Răspuns corect!
Atunci când ai norocul să întâlneşti pe cineva care gândeşte ca tine şi chiar mai mult decât atât, care o minte iscoditoare şi neobosită Citește în continuare

Aici eram într-un birou din Casa Presei (perioada timpurie Evz – Cornel Nistorescu). Oarecum foto-document pentru generaţiile care nu-şi imaginează cum erau telefoanele celulare tip cărămidă de care să mai fi şi mândru 🙂
Ce poţi face atunci când, om în toată firea, eşti încercat de oareşce emoţii (sau ce-or fi ele)? Poţi, de exemplu, purcede la a face mici şi nevinovate destăinuiri (fiindcă ai garda jos). Citește în continuare
Astăzi vă vorbesc despre blogul unui prieten pe care l-am cunoscut virtual cu ceva ani înainte de a-l vedea în carne şi oase. Laurean e un tip talentat, cult şi meticulos, un poet adevărat atât la vedere cât mai ales în interior, deşi practică (sic!) o meserie aparent îndepărtată de poezie. Chiar dacă eram prevenit de latura lui poetică profundă, am rămas paf atunci când mi-a destăinuit că marea lui pasiune o reprezintă sonetele lui nenea Will. Citește în continuare
Regăsesc bucuria de a citi bloguri, descoperind unele scrieri minunate în locuri de care nu aveam habar. Ceea ce mă ambiţionează şi mai mult să rămân în această lume, în care îmi doresc să-i regăsesc pe mulţi dintre vechii prieteni* de blog, inclusiv pe cei care s-au lăsat.
Încep aşadar să fac o dare de samă. Voi încerca să vă atrag atenţia atât de des pe cât îmi va sta în putinţă (poate chiar zilnic) asupra unor bloguri care îmi plac. Citește în continuare
I-am rugat pe studenţii mei din anul II să îşi aleagă un loc prin care se vânzolesc mulţi oameni şi să îşi noteze ce văd acolo timp de 2-3 ore (exerciţiu de observaţie jurnalistică). Ieri am primit primele notiţe. Unul dintre ei, A.C., a scris telegrafic şi sec două pagini A4 cu precizie de videoclip. La un moment dat, spre final, am dat peste o bijuterie căreia i-aş putea spune ‘bijuteria dintr-un caiet de reporter’. Tânărul meu coleg a scris un haiku (aproape-aproape OK tehnic* – mai puţin primul vers; numărul de silabe e mai potrivit în varianta în lb. engleză), pe care îl redau fără comentarii suplimentare: Citește în continuare